Și tu, Brutus? am șoptit.

Lanțul era vechi și ruginit. O verigă cedase peste noapte.

Nas Rece, ultimul prieten pe care-l mai aveam pe lumea asta, dezertase, fugise mâncând pământul! Fugise exact ca o lașă, cu o jumătate de lanț la gât, fără să se uite înapoi.

Probabil că sărise gardul dintr-un singur salt, iar acum alerga cu limba scoasă după mașinile de pe șosea ori scobea cu înfrigurare pe câmp, ca să ajungă în vizuina unei cârtițe.

Am dus înapoi în casă bolul cu pâine muiată în supă. Nas Rece nu mai avea nevoie de grija mea. Libertatea ei era mult mai prețioasă decât bolul cu mâncare.

Chiar dacă ești o vagaboandă, te iubesc! am spus trist. Sper să te întorci! Cum o să trăiesc fără tine și… cum o să trăiești tu fără mine? Cine o să te mai mângâie de acum, afurisito? Cine o să te mai scarpine după ureche? Ah… ce cățea nerecunoscătoare!

Am deschis televizorul și am început să mă plimb de pe un canal pe altul. Pe un post de știri se discuta despre problema câinilor vagabonzi. Cică erau prea mulți și deveniseră o pacoste. M-am enervat și am schimbat postul. Am nimerit peste un documentar despre animale. Un doctor veterinar din Australia făcuse o operație inovatoare: omul reușise să monteze niște proteze la picioarele din spate ale unui câine. Acum câinele alerga fericit pe niște picioare făcute din cauciuc și aliaj din titan.

Fantastic! am mârâit, schimbând canalul.

Am găsit o știre despre o fetiță de patru ani care fusese mușcată de față de buldogul vecinului. Apoi m-am uitat vreo cinci minute la o reclamă cu mâncare pentru câini. Dietă echilibrată la pliculeț!

Am schimbat pentru ultima oară postul și am nimerit peste un post religios. Un pastor evanghelic m-a lămurit care erau motivele pentru care animalele nu aveau suflet și de ce câinii nu puteau merge în Rai.

Am dat cu telecomanda de perete. Telecomanda a rezistat, pentru că era făcută în Taiwan, însă din perete a sărit o bucată de tencuială.

Tabita, îmi trebuie un calmant! am spus cu o voce jalnică la telefon. Unde le-ai ascuns? Am mare nevoie; mă simt trist și agitat.

Zău? Înseamnă că e grav! Ia pune tu mâna pe coasă și du-te în livadă. Cosește toată iarba și o să scapi și de tristețe, și de agitație.

Femeie! am țipat. Îmi dai calmantul ăla sau trebuie să răscolesc toată casa?

Nu țipa la mine! m-a pus ea la punct. Caută după icoana Maicii Domnului.

Care dintre ele?

Aia de deasupra frigiderului. Vezi că sunt două pastile. Să nu le iei pe amândouă! Doar una.

Bineînțeles că doar una! Ce? Mă crezi nebun?

Am mestecat amândouă calmantele și le-am înghițit fără apă, ca să-și facă efectul mai repede. Peste zece minute mă durea în cur și de Nas Rece, și de problema câinilor vagabonzi. Eram calm, somnolent, fericit, iar viitorul suna bine.

Iar acum am să plec în oraaaș! am spus, deschizând larg porțile și pășind amețit spre mașină. Simt nevoia de o cafea tare ca să-mi treacă efectul pastilelor. Și vreau să văd oameni. Mi-e dor de oameni. Oameni adevărați, nu țărani cocliți! Eu nu sunt pustnic, în pizda mă-sii!

M-am ținut de portieră. Mașina se cam clătina. M-am urcat cu greu la volan, am învârtit cheia și am demarat în trombă.

După cinci sute de metri, am oprit mașina. Unica mea vecină era la poartă. O antipatizam profund, dar aveam nevoie de ea.

Am coborât și am salutat-o cât se poate de respectuos, apoi am întrebat-o dacă nu văzuse vreun câine prin zonă.

Cum arată? m-a întrebat ea cu o privire rece.

E o cățea mare și frumoasă. Are curea de piele la gât și târâie după ea cam un metru de lanț.

Una cu blană lungă și neagră și cu o pată albă pe piept?

Exaaact! am exclamat fericit. Ați văzut-o?

Bineînțeles că am văzut-o, a răspuns ea plictisită. Am văzut-o la dumneata în curte luna trecută.

Ce babă nebună! am gândit scârbit. N-ai cu cine să te înțelegi!”

Dumneata ai băut ceva? m-a întrebat ea deodată. Ai o privire cam tulbure.

Se poate, doamnă? a ripostat jignit. Cum să beau? Nu vedeți că sunt la volan?

Păi, tocmai de aceea te întreb! s-a oțărât ea. Mașina poliției e doar la câteva sute de metri mai jos, spre oraș.

M-am uitat cu părere de rău la cauciucurile mașinii. Erau tot alea de iarnă. Și uzate.

Am privit curios în jur. Nu părea să fie iarnă!

Dacă-mi vedeți cățeaua, dați-mi un telefon! am rugat-o.

Apoi am întors mașina și am revenit repede acasă. De ce să risc? Puteam să jur că undeva, la câteva sute de metri în josul șoselei, mă aștepta un superpolițist!

Asta-i curată hărțuire! am spus cu năduf, în timp ce trânteam portiera. Cum ieși un pic din curte, cum îți suflă poliția în ceafă! Ce porcărie! Trăiesc într-un stat polițienesc!

Am revenit în dormitor, m-am aruncat în pat și am deschis televizorul. Acum era un documentar istoric. Cică în timpul celui de-al doilea război mondial, rușii antrenau câini pentru misiuni sinucigașe. Patrupedele cărau în spinare niște mine magnetice, iar acestea explodau când se lipeau de tancurile nemțești.

Am adormit.

===

Ai citit un fragment din volumul 6 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit.

Poți descărca GRATUIT volumul 1

Click aici

Spune-le și prietenilor tăi despre acest articol!