Recenzie carte Despre Omul Frumos de Dan Puric

Am tot auzit de Dan Puric și de cărțile lui, dar a fost nevoie să ajung întâmplător fața în față cu una din ele ca să ajung s-o răsfoiesc (mi-a împrumutat cineva „Despre Omul Frumos” și mi-am zis să văd și eu cu ce se mănâncă).
Are vreo 170 de pagini și am parcurs-o în jumătate de zi, apoi am închis-o, am pus-o pe noptieră și m-am culcat. Era cam miezul nopții.
M-am trezit într-un vis ciudat, dar plăcut.
Se făcea că mă plimbam de colo-colo printr-o Românie futuristă și – culmea! – toți oamenii pe care-i întâlneam erau zâmbitori, politicoși…
Strada nu era presărată cu semințe de floarea soarelui, n-am văzut chiștoace, nici ambalaje de plastic. Coșuri de gunoi existau la tot pasul. Și bănci.
Câinii maidanezi dispăruseră cu desăvârșire. Fuseseră trimiși „la culcare”.
Cerșetorii din fața supermarketurilor erau o specie dispărută. La fel și manelele!
Trenurile ajungeau în gară exact la ora la care trebuiau să ajungă. Autostrăzile nu aveau gropi. Șoferii nu mergeau cu 120 de kilometri la oră prin localitate. Casele nu aveau garduri pentru că nimeni nu fura de la nimeni (se părea că poliția urma să fie desființată).
Nemții și americanii primeau burse de studii la noi (cică România avea cel mai performant sistem de învățământ de pe glob).
Austriecii și israelienii venea să se opereze în spitalele din România (cele mai curate spitale, cu personal politicos și uman, dotate cu tehnică de vârf și păstorite de doctori care iubeau oamenii).
Tocmai mă îndreptam spre Parlament ca să văd ce minuni se petrecuseră pe-acolo, când mi-a tras nevastă-mea un cot în gură și… m-am trezit.
Păcat! Mai erau multe de văzut.
Îi dau cinci stele lui Dan Puric pentru că mă face să visez mai frumos decât pelinul negru.
Și mă face să nădăjduiesc.
Și… să zâmbesc!