Blogul lui Uirebit

Locul unde fac pe deșteptu'

fragmente-literare-uirebit

Ai un chibrit? (fragment literar)


Mai aveam cam vreo șase kilometri până acasă când inevitabilul s-a produs: un câine mare cât un vițel a țâșnit de după un boschete și a pătruns pe șosea cu viteza luminii.

Am călcat frâna până la podea, dar ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat! Mai întâi s-a auzit un „Buf!” și apoi un „Zdrang!”

Mașina s-a oprit cuminte și motorul și-a dat duhul.

Mi-am privit degetele cu care strângeam volanul. Erau albe! Mai aveam un pic și smulgeam volanul de tot.

Fir-ar al dra…

Și în momentul acela s-a mai auzit și un „Puf!”, iar airbagul m-a crucificat pe scaun, apoi a fâsâit și s-a dezumflat.

…cului! am continuat eu, apoi am deschis larg portiera și am coborât.

În fața mașinii era dezastru, era mai ceva ca după explozia de la Hiroshima. Privirea mea de om împăcat cu soarta a cuprins un tablou dezolant. Câinele-vițel își dăduse obștescul sfârșit. Era imposibil să fi rezistat… îi curgea sânge din amândouă urechile, din gură și din fund. În rest părea în regulă.

Cuțu, cuțu?

Nimic! Hiroshima în toată regula.

M-am uitat cu o jumătate de ochi spre botul mașinii. La o primă evaluare totul era ok, mai puțin masca de plastic care sărise în vreo trei direcții.

Radiatorul ieșise de la locul lui, retezase șuruburile și era înfundat cam pe jumătate în interior, spre elicea motorului. Dintr-o țeavă crăpată, lichidul de răcire al motorului se scurgea liniștit pe sub mașină. Farurile de ceață nu mai existau. Săriseră cu totul din mufe și plecaseră de-a lungul șoselei. Pe unul l-am găsit la vreo treizeci de metri. Celălalt nu mai conta.

Toate celelalte faruri erau bine. Oarecum bine! Unul fusese smuls, dar încă mai atârna în niște mațe din plastic, iar celălalt crăpase un pic, nu mult, dar rezistase eroic și rămăsese la locul lui.

Împuțiții ăștia, care-și abandonează câinii pe drum ar trebui puși la zid, legați la ochi și împușcați fără milă! am șoptit, sprijinindu-mă în fund pe botul mașinii. Țara asta se duce de râpă cu totul! Femeile își abandonează nou-născuții în tomberoane, iar bărbații își abandonează câinii pe stradă. Dacă era o vulpe, treacă-meargă, scăpam mult mai ieftin, dar așa… Dumnezeu știe cât o să mă coste reparația.

M-am uitat iarăși la câinele-vițel.

De ce trebuia să țâșnești tu ca un smintit de după boschete? am mârâit. Nu puteai să ieși mai încetișor? Nu puteai să te asiguri? Normal ar fi fost să te asiguri. Te uiți în stânga, te uiți în dreapta și – după aia – traversezi. Adică ce mare chestie?

Din spate s-a auzit mai întâi sirena poliției, apoi s-au văzut și luminile girofarului. La final s-a auzit o portieră trântită.

Am privit peste umăr. Bineînțeles că era el, Superpolițistul! El mai lipsea!

Dunga de la pantaloni fusese călcată atât de atent încât puteai să te rănești în ea. Cascheta de nazist era și ea la locul ei, borul îi umbrea ochii. Cămașa avea pe rever o mică pată, abia sesizabilă. Era clar, nevastă-sa nu uitase nici azi să-i pună pachețelul cu mâncare în geantă.

Maioneză sau muștar? m-am întrebat. Cred că maioneză. Nașpa! Petele alea ies cam greu!”

Bună ziua, domnule conducător auto! m-a salutat el din mers. Sunt…

Știu, știu, am spus oftând. Vă cunosc! Adică vă recunosc.

Dar ce-avem noi aici? a întrebat el cu voce tare, apoi a scos un carnețel din buzunarul de la piept și a început să-și noteze repede datele despre crimă. S-a uitat cu atenție la numărul de înmatriculare, apoi a notat marca și culoarea mașinii și alte căcaturi. Eu parcă eram inexistent acolo. Așadar și prin urmare, a finalizat el, ați omorât un cățeluș!

E ditamai vițelul! am spus, încruntându-mă. Ochii lui m-au săgetat pentru o secundă pe sub borul caschetei. Bine, am adăugat împăciuitor, recunosc, am lovit un cățeluș. Bietul de el!

Lăsați, că nu-l mai înviați! m-a pus el la punct. Altceva aș vrea să știu, stimate domn conducător auto.

Orice! Întrebați. Vă răspund.

Ce obligații avem noi după comiterea unui accident auto? a întrebat el, bătând ușor cu pixul în carnețel. Unde sunt luminile de avarie?

M-am dus oftând spre mașină și am aprins lămpile de avarie.

Dar triunghi reflectorizant avem? Există?

Am deschis portbagajul. Nas Rece îmi ronțăise triunghiul reflectorizant. Îl crăpase de-a binelea. Am încercat să-l montez, dar nici pomeneală să reușesc.

Deci nu avem triunghi reflectorizant! a continuat omul legii, notându-și cu atenție ceva în carnețel. Așa… și mai departe? Ce alte obligații mai avem?

Păi… ăăă… dacă mașina este deplasabilă, trebuie să o scoatem în afara carosabilului și… ăăă… să degajăm locul accidentului.

Bravo! a spus el notând de zor în carnețel. Și ați făcut asta?

Nu știu cât este de deplasabilă. Uitați-vă și dumneavoastră. Masca și radiatorul sunt praf și pulbere. Mi-e și frică să pornesc motorul. E o baltă sub mașină. Posibil să fie benzină. Cred că e risc de incendiu.

Incendiu? a întrebat el cu o față de Sfinx. Chiar așa! Mașina dumneavoastră este dotată cu un stingător de incendii? Avem? Există?

Da, exista! Am deschis din nou portbagajul și i-am arătat stingătorul. Și-a ridicat un pic cu degetul borul caschetei și a privit cu atenție eticheta.

Stingătorul este expirat de anul trecut, domnule conducător auto! m-a informat el cu amabilitate, apoi și-a notat și asta în carnețel. Deci nu avem stingător.

Nu, nu avem! am spus cu nasul în jos. Adică avem, dar… nu avem. Există, dar nu există. Sunteți perspicace!

Mă luați peste picior, domnule șofer?

Am înghițit în sec. Cum era să fi luat peste picior un Superpolițist? Era exclus! Ochii lui m-au scanat de sus până jos. A întins pixul spre mine și m-a lămurit:

Dacă este periculos să pornim motorul, atunci nu-l pornim! Scoatem mașina din viteză și o împingem în afara părții carosabile. Executarea!

Mă ajutați? l-am întrebat. Măcar un pic! Nu știu dacă o să reușesc să o împing de unul singur.

Mi-a aruncat o privire care nu mai necesita nicio explicație. Am oftat, apoi am împins mașina cât mai pe dreapta, am asigurat-o cu frâna de mână și am revenit spășit lângă el. Completa procesul verbal.

Nu-mi spuneți acum că îmi dați și amendă! am exclamat indignat. Vă rog, nu-mi spuneți asta!

Am spus eu ceva? a întrebat el, continuând să scrie.

Da, dar… orișicât!

Superpolițistul a măsurat cu pasul urma de frânare. Da, frâna fusese bruscă. Mașina patinase, se vedea clar.

Urma de frânare spune multe, domnule șofer! Cred că aveați cel puțin 90 de kilometri la oră! m-a informat el, notând iarăși în carnețel.

Păi, nu suntem în afara orașului? am întrebat iritat la culme. 90 la oră e legal!

Da, dar pe acest tronson există o limitare de viteză la 70 de kilometri la oră.

Eu unul n-am observat niciun semn.

A fost montat acum două zile, așa că ar fi trebuit să-l observați. Au trecut 48 de ore.

Am simțit că încep să clocotesc de nervi și de draci. Dinții au început să-mi clănțăne ușor în gură. Tocmai mă pregăteam să sar la Superpolițist și să-i mușc jugulara. Sau carotida! Sau măcar mărul lui Adam.

Ați consumat alcool? Dar fiți sincer!

Nu! am spus gemând. Nici măcar o picătură. Dar… tare-aș mai consuma ceva. De fapt, după ce-o să semnez procesul verbal, promit să intru în prima cârciumă.

S-a enervat pe loc! Ochii i-au sclipit ca la lup.

Cinci minute mai târziu, suflam pentru a treia oară în aparatul etilotest. Alcolemia era desigur zero, dar Superpolițistul era un tip perseverent.

Vă asigur încă o dată că n-am băut nimic! l-am asigurat eu. N-are niciun rost, zău așa!

Sunteți totuși cam roșu la față! a spus el, bătând ușor cu degetul în aparat. De ce sunteți roșu?

De la suflat în etilotest! Sunt curat, vă jur! Nu beau, nu mă droghez și nici măcar nu fumez. Apropo… aveți cumva o țigară?

Spre uimirea mea, a scos un pachet de țigări subțiri, de damă și m-a servit. Era o țigară mentolată. Și-a aprins și el una, a fumat-o în tăcere, apoi a stins-o și a spus scurt:

Reluăm!

L-am privit amuzat. Omul ăla chiar își iubea meseria, era făcut pentru asta. Puteam să jur că în ziua când venise pe lume primul lucru pe care-l făcuse fusese să legitimeze toată suflarea din sala de nașteri.

Aaa! a făcut el deodată. Ia veniți încoace! Ahaaa!

Inima mi s-a strâns cât un purice. Ce faptă groaznică mai avea de trecut pe răboj? Trebuia să fie ceva… știam eu. Nu degeaba era Superpolițist!

În ce lună suntem noi, domnule conducător auto? m-a întrebat el cu ochii ascuțiți ca două lame. În august, nu-i așa?

Mda, am răspuns eu, simțind că mă ia cu leșin. Știu, știu… sunt cauciucuri de iarnă. Recunosc! Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, nu-i așa?

Poate la biserică! a spus el disprețuitor, după care și-a scos plin de entuziasm carnețelul.

Dar n-ați putea face o concesie de data asta? Măcar de data asta. Mă jur că le schimb! Să-mi sară ochii din cap dacă nu schimb chiar azi cauciucurile!

Sunteți, pur și simplu, inconștient! m-a pus el la punct. Și milog, pe deasupra! Aveți habar măcar la ce riscuri vă expuneți dacă rulați pe șosea pe timp de vară cu cauciucuri de iarnă? Ia uitați-vă la cauciucul acesta. Veniți mai aproape! Vedeți?

Ce anume?

Priviți cu atenție flancul lateral al anvelopei. Este uzat la maxim, domnule conducător auto! Este ros până dincolo de limită. Pun pariu că aveți și probleme cu direcția. Trebuie să faceți urgent o vizită la un service auto!

Aveți dreptate! Mare dreptate aveți!

Pe partea asta aderența la carosabil este zero. Uitați, se vede ața cauciucului. Doar un criminal sau un iresponsabil ar putea să circule pe stradă vara cu cauciucuri de iarnă.

Îhî… Așa este! Jur că remediez problema. Mă iertați de amendă?

N-ați înțeles nimic din tot ce v-am spus, nu-i așa? a întrebat el, strângând din fălci. Ei bine, lasă că vă fac eu să înțelegeți imediat.

Imediat înseamnă în limbaj polițienesc cam zece minute. Atât a durat completarea de la cap la coadă a procesului verbal. Erau multe abateri.

Apoi Superpolițistul mi-a lăsat o copie și mi-a promis solemn că ne vom revedea. Des!

uirebit-fragment-carte-stat-politienesc

Și a plecat. Pe ziua respectivă, sigur nu mai era nevoie să amendeze pe nimeni.

Am rămas pe șosea vorbind singur. Câinele-vițel mă asculta, dar nu spunea nimic.

Am mai citit încă o dată procesul verbal și am simțit că turbez de furie. Apoi l-am citit a treia oară și am turbat de-a binelea.

Gata! am mârâit. Nu mai suport! Mașina asta este Satana! Nu mai am nevoie de ea!

Am deschis portbagajul, am luat canistra cu benzină și am stropit bine de tot mașina, apoi am deschis portierele și am stropit și bancheta, și scaunele. La sfârșit am vrut să stropesc și motorul, dar benzina se terminase.

Nu era vina mea pentru ceea ce avea să urmeze. Trebuia s-o fac, trebuia să-i dau foc! N-aș mai fi rezistat sub nici o formă la o nouă întâlnire cu Superpolițistul. Ar fi ieșit scântei! Unul dintre noi ar fi rămas lat în mijlocul șoselei și nu eram sigur care din noi.

Mirosul de benzină îmi gâdila plăcut nările. M-am calmat și chiar am zâmbit. Îmi imaginam deja cam ce avea să apară în ziarele de a doua zi:

INCENDIAR! UN PIROMAN ÎN UNIFORMĂ!

Superpolițist concediat, încătușat și trimis în judecată!

Cu lacrimi în ochi, un șofer inocent face dezvăluiri cutremurătoare!

Bucurați-vă! Străzile vor fi mult mai sigure!

Citiți mărturia completă a victimei la pagina 8.”

Am căutat prin toate buzunarele un chibrit sau o brichetă, apoi mi-am adus din nou aminte că nu mai eram fumător de luni bune. Nici măcar pastile de nervi nu aveam la mine, așa că mi-am tras două palme.

M-am postat în mijlocul șoselei și am așteptat cu răbdare. A apărut un camion. Șoferul a oprit și a coborât geamul.

Ce făcuși, bre? m-a întrebat zâmbind. Ai rămas în pana prostului? Îmi pare rău, dar camionul meu merge cu motorină și mașina ta pare să fie benzinară.

Lasă asta! am spus calm. Ai o brichetă sau un chibrit?

Dar de unde miroase atât de tare a benzină? a făcut el cu o față îngrijorată.

De la mașina mea. Am stropit-o cu benzină și vreau să-i dau foc. Ai o brichetă?

Tipul și-a făcut cruce, apoi a ambalat tare motorul și a demarat în trombă. Am rămas în mijlocul drumului privind cu jale în urma lui.

Ce oameni de căcat! am șoptit cătrănit. În ce lume trăim noi? Jur că într-o zi am să plec din orașul ăsta de ratați fără să privesc în urmă. Nu mai există pic de omenie în țara asta… pic de milă! Și cică suntem o țară de creștini!

M-am întors și m-am uitat la javra aceea moartă. Sângera cuminte. Își rezolvase toate problemele. Probabil că acum zburda în Raiul Câinilor, într-un loc cu multă verdeață, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Tu-ți gura mă-tii de javră! am bolborosit supărat.

M-am uitat la mașină. Lămpile de avarie clipeau vesel, dar mirosul de benzină aproape că dispăruse. Benzina are un mare cusur: se evaporă repede. Acum, chiar dacă aș fi avut un chibrit, nu cred că mi-ar mai fi folosit la nimic.

Blestemată să fie ziua când am dat examen pentru permis! am zbierat deodată. Blestemată să fie ziua în care am răsfoit pentru prima dată Codul Rutier! Fir-ar a naibii de șofereală și trăzni-i-ar Dumnezeu pe toți polițiștii rutieriști!

Și m-am repezit spre mașină. Piciorul meu drept a țâșnit ca o ghiulea din tun și a lovit cu sete și ură în portieră.

Apoi m-am calmat și am privit piciorul. Laba piciorului avea o poziție total nefirească.

Ciudată poziție! mi-am spus uimit. Nu prea pare… anatomică.”

M-am așezat cu fundul pe asfalt. Glezna începuse deja să-mi pulseze de parcă inima mi se mutase în laba piciorului. Două minute mai târziu, un alt șofer de camion a oprit din proprie inițiativă.

Ce urli așa, măi creștine?

Picioru’! Văleu… spital!

Hai, suie-te! a spus el, clătinând din cap și deschizând larg portiera. Te duc eu!

* * *

Mda… avem o luxație destul de serioasă! m-a informat doctorul de gardă. Totuși, nu-i o urgență, nu vă pune viața în pericol. Mergeți la etajul 1, camera 18. La ortopedie! Următorul!

Cum adică „nu este o urgență”, Iisuse Hristoase? Mă doare de mor!

Așa și trebuie! a răspuns plictisit doctorul. Asta înseamnă că nervii funcționează impecabil. Următorul, vă rog!

Am țopăit până la lift, apoi am ajuns la etajul 1, camera 18 și acolo… dezastru: erau cel puțin douăzeci de oameni la coadă.

Am așteptat răbdător. Au trecut orele. În cele din urmă, a venit și rândul meu. Doctorul ortoped a scos capul pe ușă.

Dumneata?

Am o luxație la glezna dreaptă! Sau… poate că am o fractură!

Dar asigurare aveți?

L-am privit cu ochii mari.

Poftim?

Asigurare de sănătate aveți? Doriți să vă întreb pe silabe?

Ăăă… cred că am. Da, probabil că am!

Unde este? Arătați-mi-o!

Vin după aia și v-o aduc. Nu-i la mine.

În ce domeniu lucrați, stimate domn? Salariat? Pensionar? Șomer?

Țăran! Sunt… agricultor.

E clar, n-ai asigurare! Nu te pot trata, țărane. Următorul!

Am privit ușa închizându-se în urma lui.

Nu aveam asigurare. Chiar așa! Eram doar un țăran coclit. Ce căutam eu acolo? M-am ridicat și am țopăit spre lift. Am observat că piciorul nu mă mai durea atât de tare. L-am pus în pământ. M-am sprijinit ușor pe el. Durea un pic și era umflat ca o franzelă, dar puteam totuși să calc pe el.

Știți ceva? Mă piș pe asigurarea voastră! am mormăit în timp ce ieșeam din spital și coboram încet, treaptă cu treaptă.

Am cerut o țigară de la primul trecător. Probabil că nu aveam o față prea veselă. A vrut să-mi dea tot pachetul. În cele din urmă l-am lămurit că voiam doar una. Una singură!

Țigara mi-a făcut bine.

Piciorul meu făcea „CRANȚ” la fiecare pas, dar un bărbat nu bagă toate prostiile în seamă. Spre seară, am reușit să ajung acasă. Tabita ajunsese înaintea mea. Mașina ajunsese și ea în curte, pe alee.

M-am uitat în ochii nevesti-mii, iar ea s-a uitat într-ai mei, apoi ne-am uitat amândoi spre ferma de pui și am ridicat nasurile în vânt.

Se pare că avem deja șaizeci de mii de vecini noi! a spus Tabita supărată. Simți mirosul?

Mda… Se simte rău de tot. Pute a găinaț și a hoit!

Și ăsta e doar începutul, a continuat ea încruntată, apoi a adăugat: De ce se aude „Cranț” de fiecare dată când pășești?

E o poveste lungă! i-am răspuns, luând-o de după umeri. Hai în casă, Tabita! Am avut o zi interesantă. Îmi faci un ceai?

Îți fac! a spus ea, dezlipindu-și cu greu privirea de la ferma de pui. Apoi m-a îmbrățișat cu dragoste. M-a strâns tare în brațele ei și m-a sărutat pe gură. Îți fac un ceai, bărbate! a repetat ea. Te iubesc, Tiberiu! Știi asta?

Cred că mirosul de găinaț îi rearanjase sinapsele.

Am știut-o tot timpul! i-am răspuns surâzând. Dar am așteptat să mi-o zici tu. Și acum fă-mi dracului ceaiul ăla, că mă doare piciorul de nu mai pot!

Eram acasă. Nevastă-mea îmi spusese că mă iubește. Asta conta!

Restul era apă de ploaie.

===
Fragment din volumul 6 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”

Spune-le și prietenilor tăi despre acest articol!


Articolul anterior

Ești scriitor? Hmm! Cum îți dai seama?

Articolul următor

Monolog (poezie de Hellen L. Ely)

  1. Un oarecare

    Frumos fragment. Parca e rupt din realitate 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright 2018-2020 www.uirebit.com