Cărucioare pline cu tăvi. Farfurii. Cuțite, linguri și furculițe.
Resturi de mâncare!
Întâi golești resturile în niște containere mari de plastic, apoi arunci farfuriile într-o cuvă de inox. Cuva este plină tot timpul cu apă fierbinte și cu șampon de vase. Spuma se ridică și stropește totul în jur, podeaua de mozaic, faianța…
Ești mereu ud, stropit din cap până în picioare cu spumă și cu zoaie fierbinți. Sub picioarele tale clipocea tot timpul o baltă alunecoasă. Dacă n-ar exista grătarul din lemn, probabil că ți-ai rupe un os chiar din prima zi.


O șapcă pe cap, un maieu veșnic transpirat și o pereche de pantaloni scurți. Halat din plastic și mănuși de cauciuc. Nu ai nevoie de mai mult, atunci când ești „omul din spate”!
Ești una dintre rotițele nevăzute care ajuta mecanismul restaurantului să funcționeze. N-ai habar ce se-ntâmpla acolo, în față, în sala de mese, dar nici nu-i nevoie. Tot ceea ce trebuia să știi e chiar aici, sub nasul tău, în chiuvetă. Ventilatorul mic, amplasat aproape de tavan se învârte la nesfârșit, dar nu reușește să evacueze aburul puturos care se ridică din spălătorie.

Din cuva cu spumă fierbinte farfurile trebuie culese repede și aruncate în cea de-a doua, care arată ca o chiuvetă din inox foarte adâncă. Ceea ce faci tu aici nu aduce nici pe departe cu spălatul vaselor de acasă, din bucătăria ta.
Bateria din mijloc are un furtun lung ridicat mereu în sus, ca un bici. Un arc metalic îl ține așa! La capătul furtunului exista o duză asemănătoare celei de la duș, dar apa fierbinte care țâșnește de acolo are atâta presiune încât poți să-ți speli liniștit mașina cu ea.
Însă tu nu speli mașini, ci mii de farfurii și tacâmuri.

Din cuva numărul doi, vasele ajung în niște suporturi de plastic. Le aranjezi repede și le împingi mai departe, în mașina cu jeturi de apă. Ies pe cealaltă parte curățate și sclipind, strălucind vesel în lumina neoanelor, apoi se mișcă pe banda rulantă care le transporta dincolo de perete printr-un orificiu pătrat.
De acolo le ia altcineva. Nu mai este treaba ta, nici măcar nu vrei să știi ce se află dincolo de perete! Pe tine te interesează doar zecile de farfurii cu resturi care sosesc mereu.
Va trebuie să le sortezi iarăși, să golești repede în coș tot ce n-au mâncat clienții ăia umflați și munca ta o ia de la început.

Pare simplu!
Uneori, chiar este! Tot secretul este viteza și ritmul, ele sunt cheia! Te hipnotizează încetul cu încetul și te ajută să te miști scurt și precis. Lumea ta este înghesuită în cele două cuve și tot ce se află în spate nu există! Nu mai gândi! Mișcă-te! Spală, ridică, așază, împinge…
Ia-o de la capăt!
Am spus să nu te mai gândești! Este contraproductiv să gândești! De ce să gândești? Tu nu exiști! Ești doar omul cu șapcă din spate și nu e vreme de pierdut. Sudoarea curge lipicioasă pe ceafă și farfuriile vin mereu! Și vin! Și vin!
Mișcă-te! De partea cealaltă a peretelui, cineva le așteaptă spălate și curate.
Cum adică e o muncă de robot? Și ce-i cu asta? Tu ești robotul! Tu nu bei, nu fumezi, nu iei pastile și nici măcar n-ai pofta de mâncare. Ești robotul biologic care funționează impecabil! Fără baterii, fără curent… Ești un miracol cu șapcă!

Din toate colțurile bucătăriei se aud întruna zgomote de tăvi trântite, iar oalele mari din inox se lovesc tot timpul una de alta și toate lovesc plita. Comenzile sunt strigate cu voce tare, bucătarii înjură, chelnerii țipă pe la ghișee, iar studenții angajați cu jumătate de normă râd și curăță cartofi sau dracu’ știe ce fac pe acolo. Cui îi pasă? Vocile studenților sunt mereu altele. Apar doar pentru o zi sau două, până se lămuresc cum stă treaba, apoi dispar de parcă nici n-au fost vreodată.
Din cealaltă parte a restaurantului, unde se găsesc mese și scaune, răzbate slab un murmur continuu, un zumzet de voci grase, mieunături pretențioase, explicații fandosite și mofturoase. Și flămânde! Întotdeauna flămânde!

Uneori se aude chiar și muzică de relaxare. Alteori… muzică de petrecere.
Apă fierbinte, muzică, înjurături, tigăi, râsete… oale!
Te tâmpește chestia asta. Totul se amestecă în capul tău și nu mai știi dacă e zi sau noapte, dar… stai! Ce faci? Nu trebuie să te oprești! O să-ți ieși din ritm! Socoteala timpului nu contează! La ce ți-ar folosi?
Când apare șeful și te bate cu palma pe umăr înseamnă că tura ta s-a terminat. E simplu!

* * *

– Am mâncat adesea la restaurant, spune Eva, privind în gol, dar nu m-am gândit niciodată la chestia asta!
– Nici eu! spun râzând. De obicei, procedam ca oricare altul: intram, comandam, mâncam, plăteam și ieșeam. Punct!
– Bine, dar ce altceva ai fi vrut să faci? Nu pentru asta există restaurantele? Toată lumea face așa! La fel fac și eu. Mă rog… făceam.
– Eu nu mai fac așa! De fapt, evit să mai mănânc prin restaurante. Totuși, dacă aș fi nevoit să pun piciorul într-un restaurant, nu m-aș ridica niciodată de la masă fără să-i spun chelnerului „Vă rog să transmiteți celor de la bucătărie mulțumirile mele!”
Abia după aceea aș ieși.

Știu bine ce spun, crede-mă! Lucram în ture de câte douăsprezece ore și la sfârșitul programului eram frânt, dar să nu-ți imaginezi că la sfârșit pleci atât de repede. Oh, nu! Curățenia la locul de muncă este importantă. Toată faianța din jurul chiuvetelor trebuie spălată de firimiturile lipite, de petele uleioase, de sos și de… toate zoaie acelea lipicioase. Podeaua trebuie spălată. Coșurile cu resturi de haleală trebuie golite la ghenă. Totul în urma ta trebuie să sclipească!
Tu nu contezi. Și, la urma urmei, cine ești tu? Un jeg. Tu ai să te speli acasă.
La sfârșit, când totul strălucește de curățenie în lumina neoanelor, arunci de pe tine halatul, șapca și mănușile de cauciuc și singurul tău gând este să ajungi mai repede acasă, ca să poți face un duș prelungit, cu mult săpun și șampon.
Mirosul de zoi și tot aburul acela împuțit intră până în sufletul tău, dar iese al naibii de greu. Dacă mă gândesc la perioada aceea, pot să îl simt și acum în nări. Mă crezi?
Încetul cu încetul devii un zoios, dar nimănui din sala din față nu-i pasă nici cum arăți, nici cine ești sau de unde tot apar mereu farfuriile acelea albe și curate. Tu ești Maestrul Vrăjitor! Ești duhul harnic din lampă, care lucrează nevăzut în spatele mecanismului.
Este logic ca lumea să mănânce! Grașii trebuie să se îndoape, iar restaurantul trebuie să meargă pe profit. Una este socoteala patronului, alta socoteala spălătorului de vase. El vrea un flux continuu de clienți… tu ai vrea să arunci o bombă acolo.

E un lucru cinstit să-ți câștigi pâinea spălând vase douăsprezece ore, dar este și dezumanizant. Săpatul șanțurilor afară, în vânt și miros de pământ reavăn te face să simți că trăiești. Spălatul vaselor într-o cușcă aburită, între patru pereți zoioși… te face să simți că viața se scurge din tine, trece pe lângă tine.
Și apoi, ghici ce?
Urmau douăzeci și patru de ore libere și te întorceai pentru alte douăsprezece ore de muncă în iadul acela. Vase, vase, vase… Ăla este rostul tău în viață. Păi, dacă nu ți-a plăcut cartea, spală!
În prima zi acolo am spălat mai multe farfurii decât spălasem în toată viața mea. E o muncă monotonă de robot, fără pauze de țigară și nu ai cu cine să vorbești, nici chef să vorbești, nici energie. Și nici motiv!
Farfuriile apar una după alta și tu intri în starea aceea în care nu mai știi exact cine ești.
La un moment dat, aburul înecăcios de acolo nu te mai deranjează, dimpotrivă! Dacă aerul curat de afară ar intra brusc peste tine, ai pica, ai muri otrăvit cu plămânii arși. Aburul ți-a devenit aer, iar chiuveta ți-a devenit realitate. Lumea de dincolo de pereți nu mai există, e doar o himeră. Pari să te fi născut acolo, lângă cuva cu resturi, iar scopul tău suprem în viață este să speli vase și linguri și să freci faianța.

Șiroaiele de zoaie și de sudoare care curg pe tine te deranjează uneori, mai ales spre sfârșitul zilei de muncă. Apoi te scot din minți! Începi să-ți înjuri în gând și mama, și tata, și toți grașii care dau năvală ca să se îndoape! Și apa care este prea fierbinte și-ți opărește degetele. Aveam un lighean plin cu apă rece și din când în când băgam mâinile acolo.
Bineînțeles că la început mai spărgeam câte-o farfurie. Fiecare ciob însemna mai puțini bani pe statul meu de plată. Apoi n-am mai spart niciuna. Mâinile mele înmănușate au învățat să se miște singure. Trupul meu era mai deștept decât mine. Învăța din mers, se adapta.

Dar știi ce era cel mai rău? Că atunci când ajungeam acasă tot ce-mi doream era să fac un duș și să mă culc cât mai repede. Nici măcar mâncare nu-mi era necesară. O mestecam mecanic, ca un robot. Fiecare îmbucătură avea gust de zoaie. Aveam impresia că mestec detergent de vase.
Viață socială? Internet? Pfui! Ajunsesem să mă doară undeva de laptopul meu. Internetul era o mare prostie. Cine avea nevoie de el? Șahul era o aberație, o pierdere de timp!
Dar să dormi, asta da! Asta conta! Să dormi și mai ales să uiți.
Dar nici asta nu-mi ieșea! Era un somn chinuit. Aveam coșmaruri în care de dincolo de perete apăreau tăvi întregi cu farfurii murdare. Spălam farfurii în vis toată noaptea. Spălam și plângeam. Mă trezeam disperat. Speriat!

Nici măcar primul salariu nu m-a bucurat. Câștigasem abia jumătate din salariul pe care-l lua Tabita. Mă uitam la banii pe care-i țineam în mână și-mi ziceam că nu erau decât niște bucăți afurisite de hârtie. Mă vindeam pentru niște bucăți boțite de hârtie.
Le-am strâns tare în pumn, apoi mi-am deschis palma și m-am uitat încă o dată.
Atât valorau patru săptămâni din viața mea.

Nu știu ce forță ciudată m-a făcut să continui încă trei săptămâni, dar știu că într-o zi ceva din mine s-a rupt. Un declic subtil și omul din spate n-a mai funcționat. La început nu mi-am dat seama.
Era o dimineață ca oricare alta și soneria ceasului a sunat. M-am trezit buimac. Am întins mâna și am oprit alarma, apoi am rămas așa, pe spate.
– Dumnezeule! am gemut, privind tavanul.
Am încercat să mă ridic. N-am putut! Apoi am putut, dar n-am mai vrut eu să mă ridic din pat. Era 22 noiembrie. Povestea dura deja de șapte săptămâni.
Urma să fie o zi ca oricare alta? Până când? Cât mai trebuia? O lună? Un an? Zece ani?
– Gata! am zis cu voce tare.
– Gata ce? m-a întrebat Tabita, revenind de la baie.
– Totul! am răspuns râzând. Gata totul. Nu mai pun piciorul acolo. De fapt… mai bine mort!
– Și ce-ai să faci azi? m-a întrebat ea, zâmbind.
– Cred că am să dorm, am răspuns, privind-o țintă. O să lenevesc! Toată ziua.
– Și mâine ce-ai să faci?
– Probabil am să dorm și mâine. Și poimâine! O să stau așa, în pat cu perdelele trase. Am să mă dau jos doar așa, ca să merg să mă piș. Dar, după aia, revin în pat. Și o să dorm, femeie. O să mă odihnesc!
– Vrei o pastilă? m-a întrebat. Pot să-ți dau una, dacă ai neapărată nevoie.
– Gata și cu pastilele, am spus calm și am închis ochii. Nu vreau să fiu robot! Sunt om! Vreau să fiu lucid. N-o să mai iau pastile niciodată. Și nici n-o să mai spăl vase niciodată. Și… n-o să mai muncesc niciodată, nici măcar o singură zi din viața mea. Viața nu-i făcută pentru muncă pe brânci. Nu pentru asta ne-a dat-o Dumnezeu!
– Nu? Dar pentru ce?
– Încă nu știu, am răspuns, învelindu-mă cu plapuma, după care m-am întors cu fața la perete și am șoptit: Eu o să dorm, Tabita. Tu fă ce vrei! Nu știu pentru ce este făcută viața, dar o să mă gândesc la asta și, dacă o să aflu răspunsul, o să ți-l spun și ție. Dar deocamdată, n-am răspunsul, dragostea mea. Lasă-mă!
– Vrei o cafea? m-a întrebat ea, așezându-se pe marginea patului.
– Nu vreau! am mormăit somnoros. Cafeaua noastră are miros de zoaie și de detergent de vase. Și perna la fel. Uneori am impresia că până și tu miroși a zoaie și a șampon. Nu mai fumez de șapte săptămâni, dar, crede-mă, nu-mi pare rău. Știi de ce? Pariez că și țigările miros la fel… a zoaie și… detergent. Astăzi n-o să mă ridic din pat! Nici măcar apă n-o să beau.
– Tiberiu…
– Du-te la serviciu, femeie! Lasă-mă în pace! Du-te…

 

Ai citit un fragment din cartea „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” (volumul șapte) de Uirebit

uirebit carti de dragoste

Spune-le și prietenilor tăi despre acest articol!