Fragment din volumul 3 al romanului „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”

Mi-am amintit instantaneu tot ce învățasem la școala de șoferi. Nici nu era greu, aveam materia proaspătă în cap.

Deci, mi-am spus, cum facem? Aha, se apasă pedala de acceleraţie, uşor şi egal, pe toată perioada pornirii. Turaţia motorului în timpul pornirii trebuie să fie de… De cât?”

Am privit speriat indicatorul. Țaicul de la turație mai avea un pic și se dădea peste cap. Motorul urla și făcea capota să trepideze. Am eliberat brusc pedala ambreiajului și mașinuța a țâșnit de sub mine. Mare noroc că-mi pusesem regulamentar centura de siguranță. Centura contează!

Mașina Ninei prindea suta în șase secunde, dar a mea demarează mult mai iute! Nina, putoare indiană ce ești, mi-am zis, scrâșnind din dinți, acu’ să-ți văd fața! Ha, ha! Sunt mai tare decât tine! Am și telefon mobil nou-nouț, am și mașină nouă… am de toate, curvo! Mi-aș dori să fii și tu aici chiar acum! Mai știi? Poate că te-aș ierta! Poate că te-aș lăsa să-mi lustruiești schimbătorul de viteze!”

În timp ce gândeam toate astea, mă mișcam pe bulevard ca o săgeată, iar copacii înaintau iute în sens opus. Am apăsat nițel frâna. Tocmai mă apropiam de o trecere de pietoni. Hmm… pietoni! Pfui!

Am zâmbit larg! Eu nu mai eram pieton! Probabil, n-aveam să mai fiu niciodată! Mă schimbasem, evoluasem. Toți ăia care mergeau pe jos erau din altă rasă, altă specie… Niște pigmei!

Apoi mi-a trecut cheful să mai zâmbesc. Un moș de pe trecere se mișca exact ca un melc. În spatele meu se adunase deja o coloană de șapte mașini. Dar ce Dumnezeu făcea moșul ăla? Își bătea joc de noi, șoferii?

Am ambalat motorul cât de tare am putut, ca să-i atrag atenția, dar ăla nimic. Parcă se mișca în reluare.

Era clar ca lumina zilei: o făcea înadins. Se juca cu nervii mei! Îmi lăsa impresia că se pregătea de culcare chiar acolo, pe trecerea de pietoni. Părea să zică dus pe gânduri:„Oare unde mi-or fi șlapii, unde mi-am pus pijamaua?” Mai avea un pic și căsca!

M-am enervat și-am coborât geamul.

– Alo, domnu’, păi ce facem? Vă aduc un pat aici, pe trecere?

– Să-ți fie rușine tinere! a gâfâit el, înaintând cu viteza melcului. Lasă c-o să ajungi și tu anii mei, n-ai nicio grijă!

Am oftat, mi-am făcut cruce și-am demarat cu scrâșnete de roți. Scăpasem de moș. Deci asta era tactica lui! Întâi traversa strada cu o încetineală calculată și după aceea îl blestema pe șofer. Totul era înadins, făcea parte dintr-un plan!

După alte două cvartale, a urmat altă intersecție și altă trecere de pietoni.

De data aia, mă confruntam cu o specie diferită: doi puștani care ronțăiau niște snacks-uri. Aveau priviri vesele și discutau aprins. Păreau să dezbată ceva important. Probabil, notele pe care le primiseră la extemporalul de limbă rusă.

– Măi, copii! i-am dojenit. Un pic mai repede se poate? Chiar credeți că suntem cu toții copii? Poate unii nu sunt! Poate se grăbesc, că-s adulți! Poate oamenii mari au treabă, poate au ceva de rezolvat! Hai, mișcare, mișcare!

Maica Ta, Hristoase! am gemut după alți două sute de metri. Altă trecere de pietoni? Și asta tot fără semafor?

Care dement a semănat orașul cu zebre? E… e o bătaie de joc! E o conspirație! Ar trebui făcută o anchetă, ceva!”

Vedeam deja tilurile din ziare scrise mari, cu cerneală roșie ca sângele:

SPECTACULOASE FILMĂRI NOCTURNE!

Stimați șoferi, vă întrebați poate de ce se înmulțesc zebrele?

Priviți aceste poze cutremurătoare! Adevărul crunt a ieșit la iveală!

Polițiștii orașului ies noapte de noapte cu găleți cu vopsea și bidinele!

Ei sunt cei care adaugă o puzderie de treceri pietonale prin oraș!

Actualizare de ultimă oră:

Șeful poliției s-a împușcat din cauza remușcărilor! În picior!”

Mi-am masat tâmplele. De data aia, pe trecere era o băbuță firavă care mergea șontâc, folosind un cadru. Nimic de comentat. Și schilozii sunt oameni.

Mașina din spatele meu a început să claxoneze lung de tot. Am scos imediat capul pe geam și am zbierat:

– Băi, retardatule! Tu n-ai ochi? Nu vezi că doamna e handicapată? Ce tot claxonezi ca boul?

M-am uitat cu atenție la ăla. Mă privea și el destul de fix. I se mișcau întruna buzele și părea nițel cam oacheș. Pe bancheta din spate mai erau încă doi tipi. Tot oacheși. Își mișcau și ei buzele. Hmm… te pomenești că-mi coceau ceva.

Am ridicat prevăzător geamul, am apăsat pe buton și încuietorile au făcut „clanc” pe toate patru portierele.

Am realizat cu părere de rău că nu era un lucru frumos să zbieri la alți șoferi. Oare ce fusese-n capul meu? Doar noi, șoferii eram frați de suferință. Eram discriminați! Nu era ok să zbierăm unii la alții. Trebuia să ne unim! Trebuia să luptăm împreună, cot la cot, împotriva inamicilor noștri comuni: pietonii.

Așa că, din spirit de solidaritate, am început s-o claxonez și eu pe baba aia afurisită. Păi, dacă era oloagă, de ce nu stătea la ea acasă, cu pastile la capul patului? De ce ieșea din casă ca să ne facă zile fripte nouă, șoferilor cinstiți?

‘Tu-ți mama ta de babă încăpățânată! mi-am zis, privind cu coada ochiului în oglinda retrovizoare.”

Oacheșii erau tot în mașina lor. Nu coborâse încă niciunul, dar își mișcau de zor buzele și, mai ales, mâinile.

Verde! Am demarat în trombă și am făcut la dreapta, iar ăia la stânga. Caz închis!

Am răsuflat ușurat și am deblocat portierele. Tensiunea din mașină s-a risipit. Mi-am zis vesel că aveam nevoie de un pic de atmosferă, așa c-am luat din torpedou CD-ul cu „Anotimpurile” lui Vivaldi.

Muzică simfonică, da! Eu nu eram ca boii ceilalți! Eram un intelectual! Eram un tip fin cu gusturi fine, de meloman rasat, așa că-mi cumpărasem doar muzică clasică. De ce să fiu confundat cu vreun ghiolban nenorocit care dăduse și el de niște bani și-și luase mașină o scumpă? Oh, nu, exclus!

Am împins CD-ul unde trebuia și-am învârtit butonul până la capăt. Muzica rafinată a lui Vivaldi a explodat și s-a revărsat în toată mașina. Geamurile au început să vibreze elevat.

Am încercat eu să învârt și mai tare de buton, dar nu mai mergea, era deja rotit la maxim.

Mi-am pus ochelarii de soare și am privit cu milă spre furnicarul de pe trotuare. Muzica mă îmbăta cu acordurile ei fine. Viața era frumoasă.

Ce știu amărîții ăștia de pe stradă? m-am întrebat trist. Cum să înțeleagă trăirile mele? Cum să-mi înțeleagă muzica?

N-au cum! Eu și alde ăștia vorbim o limbă total diferită. Uită-te la ei, Tiberiu, ce viață de căcat au… Oare ce știu ei despre Vivaldi? Pun pariu că nici măcar n-au auzit de Vivaldi. Ce viermi!

Oh, da… îi plâng, dar n-am ce să le fac! În viață, fie te lași tras în jos de către oamenii needucați, fie îi tragi tu în sus pe ei, spre lumină! Da, da, asta este soluția: trebuie să te sacrifici pentru oamenii de jos și să încerci să-i educi, să-i cizelezi… să-i ridici la nivelul tău. Doar un suflet superior este capabil să facă așa ceva!”

Zis și făcut! Am coborât la maxim geamul și am împărtășit afonilor câte ceva din spiritul fin al muzicii simfonice. Apoi mi-am zis să fiu generos până la capăt și-am coborât și geamul din dreapta. Acum eu și Vivaldi îi vrăjeam pe toți.

Roteam cu un deget volanul și priveam satisfăcut în jur. Oamenii întorceau brusc capetele și-mi adresau cuvinte de mulțumire. N-auzeam ce-mi spuneau, dar se vedea clar că-și mișcau buzele și-mi erau recunoscători. Unii scuturau din cap în semn de evidentă aprobare.

Iată-mă! Ăla eram eu, un soi de Mecena pe strada aia, un protector al artelor frumoase.

În momentul următor un dușman al culturii a aruncat spre mașina mea cu o sticlă goală de plastic!

Suficient pentru astăzi! mi-am zis, ridicând la loc geamurile. Masele nu pot ingurgita prea mult din nectarul zeilor. Nu dintr-odată! Au spiritul prea primitiv, insuficient dezvoltat.”

Mi-am amintit cu mâhnire de vorbele Sfântului Pavel pe care mi le citise Tabita într-o seară. Spusese ceva de genul:„Copiilor să li se dea lapte, pentru că ei nu pot digera carnea, iar atunci când vor crește mai mari să li se dea carne.”

Muzica mea era prea complexă pentru urechile needucate ale străzii. Ei erau niște spirite infantile și nu puteam să le bag pe gât cultura mea într-o singură zi.

Nu-i nimic, mai erau și alte zile.

===========

Sper că acest fragment ți-a fost pe plac. Volumul 3 se află în perioada de editare și va apărea la finalul lui aprilie 2019.

Între timp, poți descărca gratuit de aici Volumul 1 și Volumul 2

Spor la citit 🙂

Un comentariu la „Fragment din volumul 3 al romanului „Un bărbat, o fată, o insulă pustie””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *