Blogul lui Uirebit

Locul unde fac pe deșteptu'

Etichetă: fragmente literare

fragment-literar-uirebit

Fragment – Volumul 5 („Un bărbat, o fată, o insulă pustie”)

Capitolul 4.

Suflet sensibil – cazma ascuțită

„ Acum știu că n-o să am parte niciodată de ceea ce iubesc! mi-am zis liniștit ca moartea. Și mai știu că toți cei care mă vor iubi nu vor avea parte de mine! Foarte frumos, Ella, nenorocito! M-ai învins din nou! Mulțumesc!”
Stăteam lungit pe pat, cu mâinile sub cap. În garsonieră era frig. Cumva, octombrie reușea și intre pe geam, deși eu nu-l mai deschisesem de multă vreme. Caloriferul se chinuia, dar nu reușea să facă față.

– Tiberiu, deschide! s-a auzit iarăși vocea de pe hol. Băi, să știi că sparg ușa, nu glumesc! Deschide!
Am închis ochii strâns. Nimeni și nimic nu m-ar fi putut determina să cobor din pat. Patul era sanctuaul meu, devenise culcușul suprem. Mi-aș fi dorit să nu mai cobor niciodată de acolo. La ce bun să fi ieșit? Nu mai aveam pe nimeni. Pentru cine să mă fi dat jos din pat?
Lâncezeala și somnul continuu, amorțeala aceea caldă rămăseseră singurele lucruri care pe care le mai căutam. Astea și… plânsul. Doar perna știa câte lacrimi înghițise.
Însă, acum, nu mai avea niciun rost să mai plâng. Apa care curgea din ochii mei nu-și mai găsea nici matca, nici sensul. De două zile izvorul secase. Încetasem să mai plâng și doar așteptam. Atât. Ce anume așteptam, asta nici eu nu mai știam.
„Probabil că aștept să se care nemernicul ăla de la ușa mea! mi-am zis, trăgându-mi plapuma peste cap, ca să nu mai aud bătăile din ușă.”

Și bătăile au încetat brusc.
Am scos jumătate de cap de sub plapumă și am ciulit urechile. Scăpasem atât de ușor?
– Sparge ușa! s-a auzit vocea lui Alfredo.
– Ceee? am șoptit, scoțând și restul capului de sub plapumă.
Ușa a troznit și s-a trântit de perete.
– Dar ce pizda mă-tii faci? am țipat, sărind din pat. Băi, boule, mi-ai distrus ușa! Tu ești întreg la cap?
Alfredo a intrat în garsonieră ținându-și mâna la nas, s-a uitat la mine și mi-a spus cu niște ochi veseli:
– Dacă zbieri așa, înseamnă că nu ești mort!
După care s-a dus direct spre geam și a tras în stânga și-n dreapta perdelele. Lumina de afară a avut efectul unui pumn între ochi și am căzut în pat gemând.
– Eu sunt om de cuvânt! s-a auzit din nou vocea lui Alfredo. Poftiți banii! Apoi vocea lui s-a apropiat de pat și a continuat: Lasă, nu-ți mai bate capul cu ușa. Omul ți-o repară imediat. E meseriaș!

Am luat mâinile de la ochi și m-am uitat înfuriat la intrusul din viața mea. El se uita la chiștoacele de pe jos, apoi a fluierat a pagubă și m-a întrebat scârbit:
– Spune sincer, în ultimele trei săptămâni, în afară de pizza și de cola ai mai băgat și altceva în tine? Măcar du, naibii, gunoiul! Dacă află ăștia din bloc cu cine sunt vecini și cum arată cotețul ăsta, o să te scoată afară cu șuturi în cur!
– Ce vrei? am mârâit.
– Ei, aș vrea să deschid nițel geamul, dar, până nu termină omul de reparat ușa, nu-l pot deschide, că se face curent. În rest, nu mai vreau nimic altceva. Decât, poate, să ieșim la o cafea. Promit să nu-ți pun mâna pe fund!
– Ha, ha… foarte amuzant. Mai ai și alte glume?
– Sigur! Ai putea, de exemplu, să te bărbierești, ca să arăți și tu a om. Poate nici un duș n-ar strica! Eventual… taie-ți și unghiile alea.
– Și altceva?
– Deocamdată atât! Hai, Tiberiu, mișcă-te! Nu mai rezist în putoarea asta. Pun pariu că n-ai aerisit aici de când te-ai mutat!

M-am aplecat sub pat. Unde erau afurisiții de șlapi? Am dat la o parte câteva cutii de la pizza și i-am găsit. Podeaua era cam rece.
– Ascultă! am mârâit eu. Am tot dreptul să sufăr, da? Tata s-a dus, mama s-a dus, Sofia… m-am dus eu de lângă ea. Nu mai am pe nimeni. Sunt singur, băi, singur pe lume! Și n-am absolut niciun motiv ca să ies din casă, ai înțeles? Niciunul!
– Pot să-ți spun eu cel puțin un motiv, a răspuns Alfredo. Uite, am găsit asta la tine în ușă.
„O scrisoare de la Sofia? m-am întrebat și inima mi-a tresărit.”
Am luat plicul cu mâini tremurânde și l-am întors pe toate părțile, după care l-am desfăcut.
Nu era de la ea. Era o somație pentru amenda pe care n-o plătisem.

* * *

– Aș dori încă o cafea!
Chelnerul a venit, a pus pe masă cea de a treia cafea și a luat ceștile goale.
– Eu unul plec! a spus amicul meu. Bun venit în lumea celor care-și plătesc facturile! Ne mai vedem!

Am rămas în bar, dar n-am rămas singur. În afară de mine, mai era încă un tip în celălalt colț al barului. El își comandase a treia vodcă, eu mă limitam doar la cafea. Măcar cu atât mă alesesem din toată povestea mea tristă de dragoste. Știam că, dacă m-aș fi apucat să comand și eu o vodcă, primul lucru pe care l-aș fi făcut după aia ar fi fost să-l caut pe gaborul care-mi dăduse amenda.

Nu voiam să-l caut, așa că am sorbit încă o gură din cafeaua fierbinte în timp ce priveam spre grupul de tineri gălăgioși care tocmai intra în bar. Erau trei băieți și două fete. După ce s-au așezat la o masă și chelnerul le-a luat comanda, gălăgia a încetat ca prin farmec. Fiecare își scosese telefonul mobil și începuse să-l butoneze în draci. Asta însemna pentru ei „Hai să ne vedem în oraș!”. Se vedea fiecare cu telefonul lui.
Unul butona mai abitir decât toți și cred că juca ceva. Ceilalți apăsau pe ecrane ceva mai potolit. Întâi făceau poze la cafelele de sub nas și după aia sorbeau din ele.

În bar era din nou o liniște de mormânt. Asta mi-a readus în minte faptul că eram singur pe lume. Singur, însă nu inutil! Inima mea a început brusc să pompeze mai tare și nu era de la cafea.
Am zâmbit, apoi zâmbetul meu s-a transformat în rânjet!
Poate că viața mă învinsese, însă memoria îmi mai funcționa încă! Tocmai îmi amintisem că, în afară amenda aceea, mai aveam încă o datorie de plătit!

* * *

Chiar că îmi fusese dor să țin iar volanul în mână!
Vânzătorul de la firma de mașini la mâna a doua era un tip dezghețat. Fusese suficient să-i spun o singură dată:
– Vreau o mașină banală cu o culoare banală și nu mă uit la bani!

Da, nici nu bănuisem cât mult îmi lipsise o mașină. Am parcat-o regulamentar în fața unui magazin cu articole de vânătoare și pescuit și am intrat.
– Cât costă binoclul acela din vitrină? Mai aveți și altele? Vreau cel mai tare binoclu pe care îl aveți. Nu contează cât costă!

Jumătate de oră mai târziu eram disperat. Pur și simplu nu reușeam să găsesc o pălărie de detectiv particular.
– Aia cât costă? O vreau pe aia.
– Suntem în luna octombrie, mi-a reamintit vânzătoarea. Aceea este o pălărie din paie!
– Nu contează! am răspuns enigmatic. Vreau și ochelarii ăia de soare. Nu ăia! Cei de lângă. Un pic mai la dreapta. Da, aia mari! Perfect! Aha, uitam! Pardesiuri găsesc la dumneavoastră?

Pix și carnețel am găsit foarte repede la raionul de papetărie, în schimb a durat foarte mult până să găsesc o cazma pe gustul meu. După câte șanțuri și gropi săpasem la viața mea, devenisem foarte selectiv în materie de cazmale.
În cele din urmă am reușit să găsesc una foarte grea și foarte ascuțită, dar bucuria mea s-a transformat în tristețe atunci când am ajuns la mașină. Cazmaua nu încăpea în portbagaj din cauza cozii. Fie mașina mea avea un portbagaj prea mic, fie coada cazmalei era prea lungă.
Am rezolvat problema băgând cazmaua chiar în mașină, pe diagonală. Era singura soluție ca să nu trebuiască să cobor geamul. Era octombrie, era frig și nu era o idee bună să circul cu geamul deschis.

Și cu asta basta! Cazmaua era ultima chestie de pe listă! Mi-am pus pălăria și ochelarii, m-am suit în mașină și am pornit surâzând spre spitalul de nebuni.

Trebuia să aflu în ce tură lucra Tabita.

fragment-literar-uirebit

========

Tocmai ai citit un fragment din cartea „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” (Volumul 5) de Uirebit

Despre morți numai bine (fragment literar)

– Tu te mai gândești la tata, mamă?
– În fiecare zi! mi-a răspuns ea, oftând. De multe ori, mă trezesc diminețile cu gândul că trebuie să aprind aragazul și să-i fac cafeaua. Să i-o duc la pat. Apoi îmi amintesc că el… nu mai este. Îi duci și tu dorul?
– Oarecum! am răspuns îngândurat. Pe mine mă sâcâie mai ales o chestie: nici măcar nu știm din ce cauză a murit. Probabil l-o fi omorât băutura!
– În ultima vreme nu se mai atinsese de băutură, a șoptit mama, dusă pe gânduri. Era mereu tare necăjit din pricina durerilor. Toate îl dureau! Toate cele! Nici măcar el nu mai știa ce-l doare mai tare. De multe ori îmi spunea și insista „Femeie, după ce-o să mor, să-mi donezi trupul Facultății de Medicină ca să mă taie ăia și să aflu și eu ce boală am avut!”. Așa-mi spunea, iar eu îi răspundeam mereu că da, o s-o fac. Însă n-am făcut-o! Am preferat să-l îngrop creștinește, așa cum se cade.
„Ia te uită ce idei îi treceau prin cap tatei! mi-am zis amuzat. Toată viața i-a plăcut să experimenteze, să încerce lucruri noi, dar să-și doneze trupul ca să-i fericească pe mediciniști, ei bine, asta n-aș fi crezut-o în ruptul capului! E prea de tot!”
– Mda! am murmurat. Cred că ar fi fost o experiență inedită chiar și pentru el. Parcă-mi imaginez…

Citește mai mult

Fragment din volumul 3 al romanului „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”

Mi-am amintit instantaneu tot ce învățasem la școala de șoferi. Nici nu era greu, aveam materia proaspătă în cap.

Deci, mi-am spus, cum facem? Aha, se apasă pedala de acceleraţie, uşor şi egal, pe toată perioada pornirii. Turaţia motorului în timpul pornirii trebuie să fie de… De cât?”

Am privit speriat indicatorul. Țaicul de la turație mai avea un pic și se dădea peste cap. Motorul urla și făcea capota să trepideze. Am eliberat brusc pedala ambreiajului și mașinuța a țâșnit de sub mine. Mare noroc că-mi pusesem regulamentar centura de siguranță. Centura contează!

Mașina Ninei prindea suta în șase secunde, dar a mea demarează mult mai iute! Nina, putoare indiană ce ești, mi-am zis, scrâșnind din dinți, acu’ să-ți văd fața! Ha, ha! Sunt mai tare decât tine! Am și telefon mobil nou-nouț, am și mașină nouă… am de toate, curvo! Mi-aș dori să fii și tu aici chiar acum! Mai știi? Poate că te-aș ierta! Poate că te-aș lăsa să-mi lustruiești schimbătorul de viteze!”

Citește mai mult

carte-motanul-descaltat

Fragment din „Wollo, un motan altfel” (capitolul 12)

Capitolul 12. Boli, diagnostice și certificate

Am o stare de nervi de care nu reușesc să scap nicicum.

Pe de o parte, am reușit să cunosc și să las să-mi scape ca nisipul printre gheare cea mai interesantă pisică pe care am întâlnit-o în ultimii ani: Pussy! Am câștigat-o și-am pierdut-o în mai puțin de un sfert de oră. Nici măcar n-am apucat să-mi dau seama cum s-a întâmplat.

Citește mai mult

Copyright 2018-2020 www.uirebit.com - Motorizat de WordPress & Temă de Anders Norén