– Tu te mai gândești la tata, mamă?
– În fiecare zi! mi-a răspuns ea, oftând. De multe ori, mă trezesc diminețile cu gândul că trebuie să aprind aragazul și să-i fac cafeaua. Să i-o duc la pat. Apoi îmi amintesc că el… nu mai este. Îi duci și tu dorul?
– Oarecum! am răspuns îngândurat. Pe mine mă sâcâie mai ales o chestie: nici măcar nu știm din ce cauză a murit. Probabil l-o fi omorât băutura!
– În ultima vreme nu se mai atinsese de băutură, a șoptit mama, dusă pe gânduri. Era mereu tare necăjit din pricina durerilor. Toate îl dureau! Toate cele! Nici măcar el nu mai știa ce-l doare mai tare. De multe ori îmi spunea și insista „Femeie, după ce-o să mor, să-mi donezi trupul Facultății de Medicină ca să mă taie ăia și să aflu și eu ce boală am avut!”. Așa-mi spunea, iar eu îi răspundeam mereu că da, o s-o fac. Însă n-am făcut-o! Am preferat să-l îngrop creștinește, așa cum se cade.
„Ia te uită ce idei îi treceau prin cap tatei! mi-am zis amuzat. Toată viața i-a plăcut să experimenteze, să încerce lucruri noi, dar să-și doneze trupul ca să-i fericească pe mediciniști, ei bine, asta n-aș fi crezut-o în ruptul capului! E prea de tot!”
– Mda! am murmurat. Cred că ar fi fost o experiență inedită chiar și pentru el. Parcă-mi imaginez…
Apoi n-am mai spus nimic.
La viața mea, trecusem adeseori pe lângă clădirile Universității de Medicină și Farmacie. Probabil că pe undeva, pe acolo, pe la un subsol se găsea și locul unde voise tata să ajungă. Într-un fel, era prima și ultima lui șansă ca să treacă printr-o facultate. Probabil se gândise și el la asta.
Mda, un subsol…
Un subsol rece în care mirosul înțepător de formol domnește ca la el acasă.
Și singura lumină vine de undeva, de sus, de la afurisitele de neoane care clipesc și-ți freacă ochii cu lumina lor argintie, fir-ar ele de neoane chinezești de doi bani!
Un subsol în care îngrijitorul trece bombănind de la un bazin la altul și se adresează plictisit celor doi studenți care vin în urma lui, împingând o targă pe rotile. Iar studenții tac și zâmbesc timid, ca doi boboci de anul întâi ce sunt.
– Aici avem doar niște fetuși și doi copii, explică îngrijitorul fără chef. Unul de șapte ani și unul de unsprezece ani. Cel de unsprezece e un copil al străzii. L-au cules de prin canale. Vagabond.
– Dom’ profesor a zis că vrea un adult! precizează unul dintre studenți.
– În cazul acesta, o să ne oprim aici! spune îngrijitorul, dând la o parte capacul de pe bazin. Uite, domnule viitor doctor, ai aici o femeie de 71 de ani. E suficient de adultă pentru tine?
– E cam grasă! spune studentul Numărul Doi, întinzându-și gâtul și uitându-se lung în bazin. O să ne rupem șalele! Mamă, mamă… ce miros de acru! E sinistru, frate! Grașii ăștia put și mai tare după ce mor! Dar ce-i în bazinul celălalt? adaugă el curios.
– Avem și pretenții, deci! bombăne îngrijitorul, apoi oftează și deschide capacul celuilalt bazin cu formol.
Studenții își întind iar gâturile și analizează muți conținutul ultimului bazin.
– Băi, nene! exclamă studentul Numărul Doi. Fii atent ce porci îs ăștia de la morgă! L-au pus pe moșu’ în același bazin cu fata asta tânără. Ce tâmpiți!
– Vorbești cam mult! mârâie îngrijitorul. Eu l-am pus pe moș acolo. Unde naiba trebuia să-l pun? Peste copii și avortoni? Sau, poate, peste grasa aceea? Nici măcar n-ar fi încăput cu grasa! Așa că l-am pus cu fata. Și nu mă mai frecați atâta! Ce luați? Fata sau moșu’?
– Uită-te la ea cum îi plutește părul în formol! exclamă studentul Numărul Unu. Zici că-i sirenă, frate! Câți ani are?
– Douăj…trei, spune îngrijitorul, uitându-se peste niște mâzgâlituri din carnețel. Accident rutier. Stop cardiac. Iar celălalt, moșul, are șaptezeci și trei. Cauza morții necunoscută. L-a donat azi dimineață nevastă-sa. Cică așa a fost dorința decedatului. Deci? Ce facem? Hai, că n-am timp!
– Măi, eu zic să-l luăm pe moșu’! spune Numărul Doi către Numărul Unu. E păcat s-o tăiem pe fata asta frumoasă. N-are decât douăzeci și trei de ani, ce naiba! adaugă el hâtru. Hai, apucă-l pe moșu’ de braț și trage! Băi, ce pula mea?! M-ai stropit pe pantaloni cu zeamă de mort! Nu mai fă glume proaste!
– Dar nu fac glume! se apără Numărul Unu, hilizindu-se. L-am scăpat! E alunecos formolul, ce să fac? Și duhoarea asta m-a tâmpit de tot!
– Mai bine lăsați-l un pic pe targă, să se scurgă bine, spune sfătos îngrijitorul, altfel, o să faceți o dâră lungă de aici și până-n sala de disecții și-o să vă înjure femeia de serviciu!
Liftul se oprește și studenții împing targa fără chef. Roțile scârțâie ascuțit pe mozaicul holului.
– Slavă Domnului că ați apărut, domnilor „doctori”! spune bătrânelul cu ochelari și halat care-i întâmpină. Data viitoare, dacă n-o să am la timp obiectul muncii, îl sui pe unul dintre voi pe masa de disecții. Nu glumesc! Hai, luați-l pe nenea de pe targă și așezați-l aici!
– Bărbat, șaptezeci și trei de ani, cauza morții necunoscută, dom’ profesor! spune îndatoritor studentul Numărul Doi. Și n-a mai fost pe aici. E proaspăt!
– Asta-i bine, drăgălașule! completează liniștit profesorul. Rar vezi pe câte unul neînceput! Deci, e fraged, foarte bine! Dacă n-o să-l măcelăriți prea tare, o să-l putem folosi măcar șase luni. Apoi se adresează celorlalți studenți: Ia apropiați-vă, drăgălașilor! Doar pentru asta ați venit aici, nu? Sunteți toți? N-a fugit niciunul? Ia să vedem… avem șapte „doctorițe” și trei „doctori”. Bun! Toți! Putem începe. Unde ești… hei! Unde naiba mi-a dispărut asistentul?
– Sunt aici, dom’ profesor! Am adus instrumentarul: bisturiuri, ferăstraie… Are fiecare pe alese!
– Bine, bine! face profesorul zâmbind. Hai, domnilor, luați de la nas șervețelele parfumate, că n-ajută! Of, sunteți jalnici! Unde sunt studenții anatomiști de altădată!
– Dar pute, dom’ profesor! cotcodăcește o studentă cu nasu-n șervețel.
– Ai dreptate, domnișoară viitor doctor. Miroase a formol, deci pute! O să-i propun decanului să folosim parfum franțuzesc pentru conservarea cadavrelor. Chiar la prima ședință! Până una alta, însă, alege-ți un bisturiu din tăvița aceea și ocupă-te de genunchiul stâng. Vreau să evidențiezi ligamentele încrucișate și platoul tibial. Da, ce dorești?
– Dar mănuși? miorlăie studenta.
– Ce mănuși? o privește mirat profesorul. Păi, n-ai nevoie de ele! N-ai cum să-i dai domnului nicio boală. E mort, nu? Hai, la treabă! Treci și taie! Se întoarce spre altă studentă: Dar cu dumneata ce-i​? Lasă hamburgerul, drăgălașo, că nu suntem la cantină!
– Dar mi-e foame dom’ profesor! răspunde studenta grăsuță. Mi-a scăzut glicemia.
– Bine! Dacă ți-e foame, o să te las să te ocupi de ficatul dumnealui! Alege-ți un bisturiu, domnișoară viitor doctor! În cinci minute, vreau să-mi arăți unde-i loja hepatică și să-mi spui dacă domnul a avut sau nu litiază biliară. După cum arată, cred c-a avut! Voi, restul, ce mai așteptați? Tu, drăgălașule, o să iei în primire mușchiul sternocleidomastoidian. Pe cel din stânga. Iar dumneata… alo! Dumneata te ocupi de obrazul drept, dar să ai grijă să nu-l tai pe colegul. De aceea l-am trimis să lucreze pe partea stângă. Stop! Domnișoara de lângă ușă! Încotro? Ia poftim înapoi, drăgălașo! Ai vreo preferință?
– Mi-e rău, dom’ profesor! îngaimă studenta.
– Ei, na… las’ că-ți trece! N-ai văzut-o pe coleguța ta cum mușca din hamburger? Bine, bine… Uite cum facem: o să-ți dau ceva mai ușor, mai simplu. Ia laba piciorului drept. Nu, mai bine ia-l pe stângul! Piciorul drept îl lăsăm așa, neatins. O să am nevoie de el la grupa următoare, peste exact o oră! Hai, curaj, domnișoară! Fă și dumneata ca… dar unde-i domnișoara cu glicemia?
– Aici, dom’ profesor!
– Măi, dar nu ți-am spus să lași hamburgerul ăla? Ți-am spus sau nu ți-am spus? N-ai ajuns încă la loja hepatică? Unde-i bisturiul? Să știi că mă supăr!
– Dom’ profesor, șoptește asistentul, știți… domnișoara este fiica lui…
Asistentul șoșotește repede ceva la urechea profesorului.
– Ah, da? întreabă profesorul mirat, apoi se întoarce spre studenta cu hamburgerul. Păi, de ce nu zici așa, domnișoară? Foarte bine! O să lăsăm ficatul altcuiva. Dumneata ai să te ocupi de creier. Apoi se întoarce spre studentul Numărul Doi: Băiete! Ia bisturiul și decalotează-i pielea capului. După aceea, ia ferăstrăul și taie calota craniană. Domnișoara noastră e fată de doctor neurochirurg, deci trebuie să vadă creierul. Mai e cineva șomer pe-aici?
– Da, dom’ profesor, dar lăsați… noi ne uităm doar.
– Dumneata, cel care ai vorbit, ia vino! Uite, astăzi o să ai ocazia să faci o disecție de ochi. Ia-l pe stângul. Ba nu, lasă ochiul! Îl deranjezi pe colegul cu ferăstrăul. Reformulez: astăzi o să ai ocazia să faci o disecție de testicul. Tot stângul, desigur! Iar voi doi, care ați mai rămas, o să-i asistați pe colegi. Poftim mai aproape drăgălașilor.
– Dom’ profesor, dar vreau să tai și eu ceva! spune studentul Numărul Unu.
– Bine, drăgălașule! Ia-ți un bisturiul și câteva pense și deschide-i cavitatea abdominală. Voi, cu obrazul, de ce stați degeaba?
– Nu putem lucra la obraz, dom’ profesor. Se zgâlțâie capul din cauza ferăstrăului!
– Așa-i! Ai dreptate! Când ai, ai! Bine, uitați-vă și voi la creierul dumnealui! Zgomotul ferăstrăului se aude pe osul calotei craniene. Bun așa! exclamă profesorul. Acum, dă-i cu dalta. Lasă ferăstrăul, băiete! Gata cu ferăstrăul, ia dalta. Mai cu grijă, domnule viitor doctor! O să-i provoci o comoție. Se întoarce: Domnișoară, cum e cu genunchiul? Ai terminat? Ce-s chestiile acelea albe?
– Meniscurile și ligamentele!
– Bravo, drăgălașo! Și ce rol au ligamentele?
– Asigură stabilitatea articulară.
– Eeeexact! Și acela micuț ce este? Da, acela.
– Un… un nerv? Cred că-i un nerv.
– Poate să fie și nerv dacă zici tu. Sau poate să fie o venă. Sau o arteră! Ce este? Repede, repede!
– E nerv, dom’ profesor!
– N-ai ghicit! Este o venă. Pune degetul pe ea! E vena safena internă! Ia mișc-o puțin. Observi? Auzi la ea, cică nerv! Păi, dacă îți plac nervii, îți recomand o carieră în psihiatrie. Dumneata, drăgălașa cu laba piciorului, ce poți să-mi spui despre omul acesta?
– E mort, dom’ profesor!
– Nu zău? Bine, în afară de asta. Ei? Of, dar ce-ai făcut cu tendoanele omului? Nu v-am spus eu să nu tăiați adânc? Uite ce dezastru, fir-ar să fie! Data viitoare, o să-ți aduc un porc, domnișoară, ca să-l hărtănești cum scrie la carte. Ai tăiat ca la abator! Ai amestecat tendoanele cu arterele! Ce, Doamne iartă-mă, o să mai înțelegem de-acolo? N-am spus clar că un cadavru trebuie să ne ajungă pentru cel puțin șase luni? Doar mai sunt și alți studenți, nu?
– Mi-e rău, dom’ profesor!
– Of, lasă-mă! Unde sunt studenții de altădată? Ia să vedem… domnișoara cu hamburgerul, ce poți să-mi spui despre creierul domnealui?
– E moale.
– Bravo! Excelent! Dar circumvoluțiunile le-ai analizat? Uită-te un pic la aspectul lor, la felul cum arată ele. Ești fată de neurochirurg, nu? Ce concluzii poți trage din analiza creierului acestui om? Uită-te mai bine!
– Ăăă…
– Ai auzit până acum expresia „Alcoolul micșorează creierul”? Uite aici: omul era în mod evident alcoolic. O să ai ocazia să te convingi și mai bine când o să-i scoatem ficatul. Alo? Ce se aude cu ficatul acela? Tai acolo sau nu tai?
– Tai, tai, dom’ profesor!
– Bine! Domnișoara cu hamburgerul, dă-te mai aproape de creier, lasă bisturiul și ia cuțitul. Fă-i o feliere frumoasă în secțiune! De ce sari așa? Ce ai?
– M-am mâzgălit cu sânge pe deget, dom’ profesor!
– Serios? Ia să văd? Da, e grav! Ce ziceai că vrei să te faci? Chirurg?
– Neurochirurg. Ca tata!
– Mda, mă gândeam eu că o să-mi spui asta. Așa deci! Tradiție de familie! Ascultă, drăgălașo, viitor doctor, lasă sângele de pe deget și uită-te la mine. Răspunde-mi la asta: Știi care sunt cele două calități fundamentale ale unui chirurg? Ți le-a spus onorabilul dumnitale părinte? Nu? Ți le spun eu: Prima calitate a unui chirurg este să nu-i fie scârbă de nimic, înțelegi? Uite aici! Profesorul își plimbă degetul peste creierul însângerat. Studenta face ochii mari. Apoi profesorul ridică mâna și…
– Nu-mi vine să cred că ați supt degetul! exclamă studenta, lividă la față.
Profesorul scoate degetul din gură și o lămurește pe studentă cu un ton părintesc:
– Dacă nu ești capabilă să faci ce-am făcut eu acum, nu vei fi niciodată un chirurg adevărat! Ce te uiți așa la mine? E doar carne moartă! Hamburgerul tău era tot carne moartă. Cred că și gustul e cam la fel!
Studenta întinde cu dezgust un deget, îl plimbă puțintel peste creierul de lângă ea, apoi închide ochii și bagă foarte lent degetul în gură. Se strâmbă și scuipă.
– E scârbos! spune ea celorlalți.
– Probabil că este! spune profesorul, dând din cap. Acum, hai să vorbim și despre cealaltă chestiune. Știi care-i cea de a doua mare calitate a unui chirurg?
– Nu! spune studenta strâmbându-se și ștergându-și buzele cu șervețelul.
– Atenția, drăgălașo! Atenția este foarte importantă pentru un chirurg. Dacă trebuie să amputezi piciorul stâng, apoi pe stângul îl amputezi. Trebuie să fii atent la detaliile astea. De exemplu, în cazul de față, cred că ai fost atentă și ai observat…
– Ce, dom’ profesor?
– Ai observat că eu, deși eu am atins creierul cu degetul arătător, de supt, mi-am supt inelarul.
– Poftim?
– Uite, mai fac încă o dată cu încetinitorul. Ei… bravo, domnișoară! Ai irosit bunătate de hamburger! Fată de doctor! Nu m-am așteptat! Unde fugi? Se întoarce spre asistent și-i spune scârbit: Măi, du-te și cheamă femeia de serviciu să curețe podeaua. Of, unde sunt studenții de altădată? Ia să vedem, stimabile, ce-ai rezolvat cu abdomenul! Strângeți-vă mai aproape, drăgălașilor și priviți!
– Dom’ profesor, să mă duc după ea? Poate că vomită până leșină.
– Las-o că se descurcă ea! Doar e fată de doctor! Haideți să vedem ce secrete ascunde domnul în cavitatea abdominală? Mda, e clar! Ce concluzii poți să tragi, domnule viitor doctor? Ce vezi aici?
– Intestine, dom’ profesor.
– Ești perspicace! Și printre ele ce vezi? Ce-s chestiile acestea de culoare albă? Uite, le număr! Unu, doi… am văzut cel puțin cinci până acum. Ce sunt acestea?
– Păi…
– Haide, haide că n-avem timp! A sunat de pauză. Sunt tumori canceroase, drăgălașilor! Metastază abdominală. Punctul de plecare pare să fie… unde? Observați cum arată ficatul? Ia taie un pic lobul acesta. Așa! Iată, copii, cum arată nodulii de regenerare. Ficatul acesta este compromis total. Leziunile sunt incompatibile cu viața. Ori de câte ori veți întâlni în cariera dumneavoastră un ficat ca acesta, veți pronunța cuvântul… mda, ciroză. Este un cancer hepatic dezvoltat pe fondul cirozei. Iar acestea sunt metastazele, da? Iată că am aflat și cauza morții!
– Dom’ profesor, spune studentul Numărul Doi. Îl ducem la loc pe moșu’?
– Nu, nu, nu! Îl lăsați aici. Am nevoie de dumnealui la grupa următoare. Măi, unde fugi? Poftim înapoi și bagă la loc creierul. Pune calota și trage pielea la loc peste calota craniană, da? Ia uite la el ce-a întins-o de repede! Of, studenții din ziua de azi! Așa… La revedere, domnilor viitori doctori! Sper că niciunul dintre voi n-o să îmbrățișeze cariera de chirurg. În afară de domnișora care a fugit, desigur. Hmm… i-a rămas hamburgerul pe podea. Unde naiba-i femeia de serviciu?
Profesorul și asistentul ies în urma studenților și-și aprind câte-o țigară din mers.
Sala de disecții rămâne pustie. Nu mai este… nimeni.
Nimeni, absolut nimeni!

– Ce-i cu tine, Tiberiu?
– Ha? Nimic! i-am răspuns, privind-o zăpăcit.
– De ce tresari așa? a insistat ea. La ce te gândeai?
„Mă gândeam că sunt tare mulțumit că nu i-am împlinit tatei ultima dorință! am recunoscut în sinea mea. Poate că aflam ce boală a avut, dar… Ei, prostii! Ce mai contează?”
Mi-am șters sudoarea de pe frunte. Gândul că trupul tatei ar fi putut fi obiect de studiu pentru alte și alte grupe de studenți mediciniști, îmi părea cel puțin sinistru. Îmi provoca rău!
„Lasă, e mai bine așa! mi-am zis. Tata e acum la doi metri sub pământ. Nu l-a despicat nimeni, mațele sunt la locul lor… L-am îngropat creștinește, așa cum e rânduiala. Doi metri!”
– La ce te gândeai? a repetat mama.
Am oftat și i-am răspuns:
– Mă gândeam că… mă bucur că tata e ascuns undeva, la doi metri! E mai bine!
– Ah! a răspuns ea. Nu trebuie să gândești astfel! Ce a fost, a fost! Eu una l-am iertat! Iartă-l și tu! Despre morți… numai bine.
– Da, despre morți numai bine! am aprobat-o, ferindu-mi privirea.
Apoi i-am sărutat mâna și am ieșit.

 

(fragment din cartea „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” (Vol. 3)