Fragment din „Motanul Descălțat” (capitolul 12)

Capitolul 12. Boli, diagnostice și certificate

Am o stare de nervi de care nu reușesc să scap nicicum.

Pe de o parte, am reușit să cunosc și să las să-mi scape ca nisipul printre gheare cea mai interesantă pisică pe care am întâlnit-o în ultimii ani: Pussy! Am câștigat-o și-am pierdut-o în mai puțin de un sfert de oră. Nici măcar n-am apucat să-mi dau seama cum s-a întâmplat.

Va mai veni oare pe aici cu ai ei? Vor trece poate ani.

Și eu ce să fac între timp? Să stau în fiecare zi la pândă ca un idiot pe malul apei? Nu, mulțumesc. Ăsta e un gen de pescuit care nu-mi place. Mie îmi place acțiunea. Răbdarea nu e punctul meu forte. Nu vreau să îmbătrânesc așteptând-o. Eu nu-s Coco și, cu siguranță, Pussy nu e Lupita.

Pe de altă parte, nervii mei se datorează și prostiei Lupitei, că tot veni vorba de ea.

Sper să nu ajung să trag ponoasele din isprava ei.

Deși nu sunt vinovat, dacă pun hingherii mâna pe ea, Romeo o să-mi scoată ochii tot restul zilelor mele, iar Coco… Oh, potaia aia ar fi în stare să mă halească de viu.

Așa că trebuie s-o găsesc neapărat pe nenorocită și s-o conving să se-ntoarcă acasă. Dar pe unde o fi? În ce direcție a luat-o?

– Ce prost sunt! miaun brusc și-mi trag râzând o labă peste ochi. Păi, nu e clar? Acolo unde e Coco, într-acolo se îndreptă și Lupita. Hai, Wollo, mișcă-te repede spre casă! O s-o găsești acolo, prin zonă. Pariez că dă târcoale gardului și încearcă să ajungă la Coco, draga de ea.

Aha… și ar mai fi un motiv pentru starea mea nervoasă: nu știu cum se face, dar am impresia că Petra îmi ascunde ceva. Miros eu că încearcă să-mi vândă gogoși.

Trebuie să reușesc cumva să aflu cine este bunicul mătușii surorii verișorului ei dinspre partea mamei. O să fac niște săpături. Oare de unde să încep? Cui să-i cer sfatul?

E o chestiune tare personală și delicată. Nu pot să apelez la oricine. Am nevoie de cineva de încredere.

– Bună, tată!

Tresar speriat. În ultima perioadă, se pare că sunt tată pentru jumătate din pisoii satului. Ori de câte ori aud cuvântul „tată”, se încrâncenează pielea pe mine iar părul mi se ridică pe ceafă.

– Ah, tu erai? zâmbesc mirosindu-l. Tu ești… ăăă…

– Scărpinilă.

– Sigur că daaa! Fiul lui… ăăă…

– Aida, tată. Mama mea e Aida. Cum așa? Nu mai ții minte cum o cheamă pe mama?

– Ei, prostii! spun repede și râd cu poftă. Glumeam, fiule. Știi, am un simț al umorului deosebit, așa mi-a spus cineva azi. Îmi exersam umorul, înțelegi?

– Mie nu-mi vine să râd. Oare n-am moștenit de la tine simțul umorului?

Îi privesc blana neagră și picioarele albe, apoi îl bat părintește pe umăr și-l liniștesc:

– Nu te îngrijora, Scărpinilă. Asta apare așa, pe parcurs, după un an sau doi de încercări și greșeli. Abia când devii matur, așa ca mine, o să-ți permiți să faci glume și să te relaxezi, adică să iei viața în râs. Deocamdată, tu ești mititel. Copilăria e vremea seriozității, a învățăturii și-a responsabilității.

– Am înțeles, face el îngândurat. În cazul acesta, mi-aș dori să cresc mai repede.

În timp ce vorbim, ne plimbăm agale de-a lungul bulevardului. Trebuie să ajung în zona casei mele și s-o pândesc pe afurisita de Lupita. Dacă pun laba pe ea, o leg fedeleș și-o car până la marginea satului, la ea acasă. Scărpinilă o să mă ajute și el. Vom lucra cot la cot, ca orice tată și fiu.

– Haoleuuu! se aude o voce jalnică și plângăciosă. Miluiți-mă și pe mine cu ceva! Ajutați un biet infirm handicapat. Mulțumesc, doamnă… Mulțumesc! Fie ca Marele Motan să vă răsplătească cu viață lungă și pisoi sănătoși!

Scărpinilă mă privește în tăcere.

– E un cerșetor, fiule, îi explic eu. Cere de mâncare.

– De ce?

– Pentru că-i necăjit.

– De ce?

– Păi, n-ai auzit? E infirm. Trebuie ajutat.

– De ce?

– Ei, de ce, de ce? Pentru că… l-a bătut soarta, de aia! Vezi tu, fiule, unele pisici se nasc în puf și mănâncă numai smântână, dar altele se nasc pe stradă și n-au nici măcar un acoperiș deasupra capului. Hai să ne apropiem de amărât și să vedem dacă-l putem ajuta cu ceva.

– De ce?

– Pentru că Marele Motan e sus și ne vede. Noi, pisicile, avem nouă vieți, dar într-o zi și alea ni se termină. Dacă facem milostenie, ne trece pe catastif și, mai târziu, o să profităm și noi nițeluș din chestia asta, adică o să ne ridicăm la ceruri, de-a dreapta Lui. Dar tu chiar nu știi nimic?De ce aia, de ce ailaltă… Spune-i maică-tii să mai stea și ea pe-acasă. Cineva trebuie să vă facă educația.

– Dar ne educă, tată.

– Las că știu eu cum vă educă. O cunosc. Stă toată ziua la poartă și bârfește cu alte pisici. În fine… gata cu „de ce”-urile. Hai să vedem ce hram poartă cerșetorul ăsta infirm.

Sprijinit cu spatele de zid, legănându-se înainte și ‘napoi, stă un motan gras. Se uită la noi cum ne apropiem, apoi începe să zbiere cu un ochi la mine și unul la Scărpinilă:

– Haoleeeu, îndurați-vă de un biet schilod care n-a mâncat nimic de două zile! Marele Motan să vă binecuvânteze pentru bunătatea voastră. Dați-mi cât vă lasă inima. Un cartof prăjit, o felie de cozonac… mă mulțumesc cu orice, chiar și cu o bucățică de friptură de oaie.

– Dar conserve de pește nu primești? se aude o voce de la un geam.

– Îs gata deschise?

– Da.

– Bine. Aduceți-le aici, doamnă.

– Tată, șoptește Scărpinilă privindu-l mirat pe bietul schilod, dar tu nu vezi? Cotoiul acesta e mare decât noi doi la un loc și pare foarte sănătos! E ditamai animalul! De ce nu se duce la muncă?

– Nu pot să merg la muncă, geme nefericitul ciulind urechile. N-am nici tată, nici mamă și am fost subalimentat de mititel. Să-mi sară ochii din cap, de te mint. Sunt bolnav încă de la naștere. Am fost pe la o grămadă de doctori veterinari, dar n-au putut să mă vindece.

– Dar ce boală ai? îl întreb privindu-l cu milă.

– O grămadă de boli am. Pe alese! Am și tensiune și glandă de obezitate și durere sub coadă și reumatisme și picioarele mi-s betegite. Mă jur pe copii mei… să n-am io parte de ei.

– Te cred. Chiar pari bolnav. Uite cum te legeni…

– E de la hamețeli. Am și din alea. Mă ia așa cu răceli și cu călduri și se-nvârte totul…

– Te cred, spun oftând. Bietul de tine…

– Și mai am și o mustață strâmbă. Doctorul spune că e inoperabilă. Am așa de multe boale că am uitat cum se cheamă. Sufăr și cu memoria. Aveam pe-acasă uite-așa un teanc de gros de certefecate și diahagnostice, dar le-am pierdut. Vai de viața mea că m-amețește de foame! Îndurați-vă de un biet sărman… N-aveți un cartof prăjit? O felie de salam? Niște șunculiță?

În timp ce nefericitul geme pe trotuar, îl privesc rușinat, cu nasul în jos. Eu sunt așa de sănătos, ia el… Sărmanul, greu l-a mai lovit viața. Îmi șterg pe furiș o lacrimă ca să nu vadă Scărpinilă că sunt o fire simțitoare, apoi îi spun nenorocitului:

– Așteaptă-mă aici, prietene. Locuiesc aproape. Mă duc repede să-ți aduc niște mâncare granulată.

– Aia nu e bună.

– De ce?

– Mă doare dinții de la ea, se vaită el. Măcar e de vită?

– Nu.  E de pui.

– Nu-mi place aia de pui. Mă balonează. Da’ de vită n-ai nimic prin casă?

– Nu. De unde vită?

– Du-te la un vecin și caută. Sau, mai bine, spune-mi ce mai ai de haleală prin casă și eu îți zic dacă e bună pentru suferința mea.

– Păi… pfui… e cam gol pe la mine. Aha, am un pliculeț cu fileuri marinate de curcan! Îl țineam pentru ocazii speciale. E cu sos aromat și vitamine.

– Tată, miaună Scărpinilă indignat, dacă-i dai grasului ultimul tău pliculeț cu fileuri de curcan, îmi schimb părerea despre tine! Și te spun și lui mama, așa să știi!

– Haoleuuu! se vaită handicapatul și începe să bocească. Ce inimă neagră ai, pisoiașule! Apoi se întoarce spre mine: E copilul tău? Nu seamănă la inimă cu tine. De fapt, nu seamănă cu tine deloc. E rău.

– Nu-s rău, țipă Scărpinilă, dar nu-mi plac pisicile grase care cer pomană!

– Da’ ce să fac? se apără invalidul. Să fur? Să dau în cap? Mai bine cerșesc.

– Scărpinilă, îl cert eu iritat la culme, nu e frumos ce faci! Nu așa se vorbește cu un biet olog. Cei necăjiți trebuie sprijiniți, nu batjocoriți! Să știi că m-ai scos rău din sărite.

– Dar, tată…

– Niciun „tată”. Du-te acasă. Ești pedepsit!

Și, deodată, strada se întunecă. Peste noi se alungește o umbră mare.

– Nu l-ați văzut cumva pe Coco? se aude lătratul Lupitei. Wollo, ajută-mă! Numai tu mă poți ajuta!

În momentul următor se petrec două chestii simultan: Scărpinilă al meu se face moale ca o cârpă și cade pe spate leșinat, iar motanul-cerșetor întoarce capul și o vede pe Lupita. E chiar în spatele lui.

Nu știu cum, dar se petrece ceva nemaipomenit… e o minune!

Mă frec la ochi și nu-mi vine să cred: schilodul meu bătut de soartă, ologul incurabil, handicapatul cu certificate și diagnostice sare ca o minge pe trotuar și dispare miorlăind.

Oare unde-o fi dispărut? Mă sui repede în copac și privesc în zare. Cercetez toată zona.

Aha, e acolo, ajuns deja departe. O fi el gras, dar văd că se mișcă destul de elastic. N-am văzut în viața mea un motan atât agil. Sare gardurile de parcă nici n-ar fi. Se mișcă mai iute și sare mai sus decât oricare din pisicile pe care le cunosc. Îmi aduce aminte de un cangur de pe Animal Planet.

– L-ai vindecat, o anunț pe Lupita. Harul Marelui Motan a lucrat prin tine! E un miracol, fato! Abia aștept să-i povestesc preacuvioasei.

Lupita îl linge pe cap pe Scărpinilă și-l trezește. Pisoiul deschide ochii, vede limba mare și roșie apoi zvâcnește din picioare și dă din nou ochii peste cap.

– Lasă-l, Lupita! miaun repede. Nu-l mai ajuta.

Până la urmă, ziua mea s-a aranjat destul de bine.

Lupita și Coco, de fiecare parte a gardului de cărămidă, și-au jurat credință veșnică. Poarta era încuiată, altfel cine știe ce s-ar mai fi întâmplat.

Trădătorul de Romeo însoțit de sclavii lui au apărut de după colț și au înhățat-o pe Lupita. Au dus-o acasă plângând, cu lesă și zgardă la gât.

Șantajistul ăla mic de Scărpinilă a plecat spre casă ținând mândru între dinți ultimul meu pliculeț de file de curcan în sos aromat. A fost prețul pe care-a trebuit să-l plătesc ca să nu ajungă la urechile Aidei toată tărășenia cu cerșetorul schilod.

Iar eu m-am dus la culcare visând la ziua de vineri când urma să merg și să cuceresc Marele Oraș.

Și pe Pussy.

Să mai zică cineva că viața nu-i frumoasă și interesantă!