Care este scopul vieții?

Care este scopul vieții?

Rândurile de mai jos nu sunt un eseu și nici nu au pretenția să descopere cuiva un mare adevăr.

Nu ofer soluții, nu vreau să fac pe deșteptul (adevărul e că nici nu sunt) și nu e o încercare de a acoperi în întregime un subiect atât de vast.

Rândurile mele sunt oglinda gândurilor mele și, probabil, n-o să ți se potrivească ție.

Dar recunoaște că și tu (și alții ca tine) ai o mare curiozitate: Care mama dracului e scopul vieții?

Fie că ne place sau nu, cu toții suntem produsul unui Creator.

Creația oglindește Creatorul.

Care este scopul Creatorului? Să creeze!

Suntem imitații palide ale Creatorului nostru, deci fiecare din noi (conștient sau nu) avem sădite în suflete dorința de a crea.

Acesta este răspunsul pe care l-am găsit eu: Scopul vieții este creația.

Este arta!

Indiferent ce creem, noi facem artă.

Podul pe care-l gândește un arhitect este creație. Artă.

Pâinea pe care o scoate din cuptor brutarul este și ea o creație. Artă.

Chiar și talk show-urile la care te uiți pe nu știu ce canal tv sunt tot o formă de creație. Artă? Poate.

Ori de câte ori nu creezi nimic, ești nimic! Te plictisești. Te simți inutil.

Se spune că plictiseala e o boală. Că lungește zilele și scurtează viața.

Este adevărat: atunci când nu scriu nimic, mă simt inutil.

Nemaifiind creator, mă îndepărtez de scopul pentru care am fost creat.

Fiecare zi în care care nu creez nimic este o zi sterilă, moartă.

Și e înspăimântător! Este trist!

Și milioane de oameni pe lumea asta au trupuri vii și suflete moarte.

Nu creează nimic. Sunt simpli consumatori. De pâine. De circ.

Cu nimic mai buni decât gândacii de bucătărie.

Mâncare, somn, caca și a doua zi… de la început.

Deci care este scopul vieții?

Este atât de minunat să spui NU

Și tu poți face asta! Ori de câte ori lumea exterioară te atacă cu o propunere, o reclamă, o înștiințare de la fisc sau alte căcaturi, tot ce ai de făcut este să îți pui întrebarea: „CUI FOLOSEȘTE?”.

Dacă ajungi la concluzia că îți folosește ție (sau ambilor parteneri), nu ezita să spui DA.

Dacă tu ești singurul perdant, spune dracului NU!

Poate că va exista o tensiune neplăcută (timp de 5 minute), poate că nu vei mai fi socotit „Cel mai bun băiat din cartier”, dar îți vei păstra timpul, energia și banii pentru ceea ce contează: visul TĂU!

Visul unui om (țelul) este singura chestie care contează în lumea lui.

Așa că încetează să te mai gândești la ce vor spune alții despre tine și gândește-te la ce vei spune tu despre tine.

Folosește-ți mintea înainte de a semna ceva repede pentru că „timpul este limitat și produsul e ultimul pe stoc” și alte texte șmechere pe care ți le bagă sub nas vânzătorul, colegul, nevasta sau un martor al lui Iehova.

Spunând NU altora, îți spui DA ție.

Cumpăr recenzii negative pentru cartea mea

Da, ați citit bine: Cumpăr recenzii negative pentru cartea mea de dragoste.

Poate fi descărcată cu un simplu click aici:

„Un bărbat, o fată, o insulă pustie”

(download gratis pdf sau epub)

CE OFER?

Ofer 5 (cinci) dolari pentru fiecare recenzie negativă postată pe Goodreads (sau pe blogul personal).

CE VREAU ÎN SCHIMB?

Recenzorul să nu acorde cărții mele mai mult de 1 steluță din 5


În textul recenziei (minim 300 de cuvinte) să se regăsească obligatoriu următoarele propoziții:

  • Autorul nu are talent.
  • Cartea este un gunoi.
  • Este cea mai rea carte pe care am pus mâna.
  • NU RECOMAND!

După postarea recenziei, contactați-mă aici CONTACT

Plata va fi efectuată în aceeași zi prin PayPal.

Atenție!

Aceasta nu este o glumă!

(*) Ofertă valabilă în perioada 25 mai – 1 iunie 2019

Amazon KDP mi-a terminat și cel de-al treilea cont

E cam descurajant pentru un scriitor de limba română să nu poată să-și publice cărțile.

Editurile mi-au refuzat rând pe rând manuscrisele, iar Amazon m-a trecut pe lista neagră pentru că am încercat să public o carte românească folosind limba Romansh (altă opțiune nu aveam. Limba română nu există ca opțiune pe site-ul lor).

Rămâne acum să mă îndrept spre alte platforme de publicare a cărților digitale (cum ar fi Smashwords, Draft 2 Digital sau PublishDrive).

Totuși, faptul că Amazon deține 80% din expunerea de pe piața de carte și că mi-au blocat pe viață accesul la clienții lor, pur și simplu, mă scoate din sărite și mă transformă într-un scriitor frustrat.

Mda… e a dracului de descurajant. Hotărât lucru, azi e o zi proastă pentru mine și pentru scrisul meu.

Adevărul este că nici nu prea mai am chef să scriu.

Ce caută românii pe internet?

Zilele astea am accesat Google Analytics ca să văd ce căutari fac românii pe Google atunci când ajung pe paginile blogului meu.

Si am găsit niște rezultate „sexuale” care m-au dat pe spate.

(vezi foto mai jos).

Ce mai cauta romanii pe internet?

Să le luăm pe rând:

Studenta se fute

Da, nu știați? Studentele sunt și ele oameni, deci se mai și fut (mai ales după câte o sesiune mai furtunoasă cu 1-2 restanțe). Sexul calmează nervii, așa că… nu e nimic de condamnat.

XXX cu femei futute de tineri

Da, întru totul de acord! Votez cu amândouă mâinile.

Cineva trebuie să-i inițieze și pe tineri. E mai bine să fie o femeie, decât un bărbat. Eu cam așa văd lucrurile, dar nu înțeleg de ce trebuie să caute cineva așa ceva pe internet (și, mai ales, pe blogul meu, băga-mi-aș!).

porno cu femei futute de caini

In țara asta există peste 600.000 de câini vagabonzi și treaba asta a cam inceput să-i afecteze pe bieții români.

Nu mai căutați porcării, oameni buni! Chiar nu vă e milă de bieții câini?

(Ptiu! Ar trebui să sesizez Protecția Animalelor)

copila virgina este fututa de fratele ei mai mare care este beat

Măi, dă-te dracului de suferind! Da, continuă să visezi…

O plâng pe soră-ta. Sincer! (Mai ales dacă e și virgină)

bataie cu cureaua

Da! Mulțumesc!

o fute in pizda

Logic. (câte clase ai?)

filme porno cu pula mică

Săracul de tine… Of…

Și cam asta caută românii pe internet (atunci când vor cu tot dinadinsul să ajungă pe blogul meu).

Tu cum ai ajuns aici?

Ha, ha! Te-am prins!

Amazon m-a banat pe viață

Roboții de la Amazon.com mi-au trimis un email din care rezultă că ambele mele conturi de la ei sunt „terminate” și că nu mai am niciodată dreptul să-mi deschid alt cont. PE VIAȚĂ 🙂

Motivul? Nu ai voie sa ai 2 conturi.

Mulțumesc, Amazon! Acum mă simt mult mai bine. Nu mai trebuie sa-mi bat capul cu scrisul cărților.

Probabil, o să învăț dulgheria sau o să mă fac taximetrist.

Da… o să mă reprofilez.

Confirm primirea mesajului… sau nu

Scriu cărți ca să le public. Asta e ideea principală în a scrie cărți.

Din 1 aprilie 2018, când am terminat volumul 1 la cartea mea – „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, am avut ocazia să contactez pe email:

  • edituri (cu propuneri de publicare a cărții mele)
  • bloggeri literari (cu propuneri legate de recenzii literare plătite/neplătite)
  • vloggeri literari de pe Youtube
  • traducători (de la care am solicitat oferte de preț)
  • corectori de carte

Ei bine, ceea ce am observat a fost o indiferență nefirească și o lipsă aproape totală de seriozitate (cam în 95% din cazuri).

Oamenii, pur și simplu, nu răspund la mesaje. Nici măcar nu confirmă primirea mesajelor (rareori mi s-a intamplat).
Ai impresia că te adresezi în vânt.
Asta spune multe despre mediul de afaceri din Romania. A publica o carte sau a traduce una este, la urma urmei o afacere, nu-i asa?

Așa că, dacă îi scrii cuiva un mesaj din care rezultă că ești dispus să plătești pentru un anumit serviciu sau că dorești o colaborare în care ambele părți au de câștigat, nu e ceva logic să primești și un răspuns? La celălalt capăt al firului există sau nu o persoană rațională?

Scrie, domnule, ceva de genul:

  • Confirm primirea mesajului
  • Ma gandesc si revin
  • Momentan nu putem, dar poate în perioada X

Sau ceva de genul acesta.

Pentru că ține de politețe si de administrarea afacerii tale, dragă editorule/ traducătorule/ vlogerule s.a.m.d.

Fragment din volumul 3 al romanului „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”

Mi-am amintit instantaneu tot ce învățasem la școala de șoferi. Nici nu era greu, aveam materia proaspătă în cap.

Deci, mi-am spus, cum facem? Aha, se apasă pedala de acceleraţie, uşor şi egal, pe toată perioada pornirii. Turaţia motorului în timpul pornirii trebuie să fie de… De cât?”

Am privit speriat indicatorul. Țaicul de la turație mai avea un pic și se dădea peste cap. Motorul urla și făcea capota să trepideze. Am eliberat brusc pedala ambreiajului și mașinuța a țâșnit de sub mine. Mare noroc că-mi pusesem regulamentar centura de siguranță. Centura contează!

Mașina Ninei prindea suta în șase secunde, dar a mea demarează mult mai iute! Nina, putoare indiană ce ești, mi-am zis, scrâșnind din dinți, acu’ să-ți văd fața! Ha, ha! Sunt mai tare decât tine! Am și telefon mobil nou-nouț, am și mașină nouă… am de toate, curvo! Mi-aș dori să fii și tu aici chiar acum! Mai știi? Poate că te-aș ierta! Poate că te-aș lăsa să-mi lustruiești schimbătorul de viteze!”

În timp ce gândeam toate astea, mă mișcam pe bulevard ca o săgeată, iar copacii înaintau iute în sens opus. Am apăsat nițel frâna. Tocmai mă apropiam de o trecere de pietoni. Hmm… pietoni! Pfui!

Am zâmbit larg! Eu nu mai eram pieton! Probabil, n-aveam să mai fiu niciodată! Mă schimbasem, evoluasem. Toți ăia care mergeau pe jos erau din altă rasă, altă specie… Niște pigmei!

Apoi mi-a trecut cheful să mai zâmbesc. Un moș de pe trecere se mișca exact ca un melc. În spatele meu se adunase deja o coloană de șapte mașini. Dar ce Dumnezeu făcea moșul ăla? Își bătea joc de noi, șoferii?

Am ambalat motorul cât de tare am putut, ca să-i atrag atenția, dar ăla nimic. Parcă se mișca în reluare.

Era clar ca lumina zilei: o făcea înadins. Se juca cu nervii mei! Îmi lăsa impresia că se pregătea de culcare chiar acolo, pe trecerea de pietoni. Părea să zică dus pe gânduri:„Oare unde mi-or fi șlapii, unde mi-am pus pijamaua?” Mai avea un pic și căsca!

M-am enervat și-am coborât geamul.

– Alo, domnu’, păi ce facem? Vă aduc un pat aici, pe trecere?

– Să-ți fie rușine tinere! a gâfâit el, înaintând cu viteza melcului. Lasă c-o să ajungi și tu anii mei, n-ai nicio grijă!

Am oftat, mi-am făcut cruce și-am demarat cu scrâșnete de roți. Scăpasem de moș. Deci asta era tactica lui! Întâi traversa strada cu o încetineală calculată și după aceea îl blestema pe șofer. Totul era înadins, făcea parte dintr-un plan!

După alte două cvartale, a urmat altă intersecție și altă trecere de pietoni.

De data aia, mă confruntam cu o specie diferită: doi puștani care ronțăiau niște snacks-uri. Aveau priviri vesele și discutau aprins. Păreau să dezbată ceva important. Probabil, notele pe care le primiseră la extemporalul de limbă rusă.

– Măi, copii! i-am dojenit. Un pic mai repede se poate? Chiar credeți că suntem cu toții copii? Poate unii nu sunt! Poate se grăbesc, că-s adulți! Poate oamenii mari au treabă, poate au ceva de rezolvat! Hai, mișcare, mișcare!

Maica Ta, Hristoase! am gemut după alți două sute de metri. Altă trecere de pietoni? Și asta tot fără semafor?

Care dement a semănat orașul cu zebre? E… e o bătaie de joc! E o conspirație! Ar trebui făcută o anchetă, ceva!”

Vedeam deja tilurile din ziare scrise mari, cu cerneală roșie ca sângele:

SPECTACULOASE FILMĂRI NOCTURNE!

Stimați șoferi, vă întrebați poate de ce se înmulțesc zebrele?

Priviți aceste poze cutremurătoare! Adevărul crunt a ieșit la iveală!

Polițiștii orașului ies noapte de noapte cu găleți cu vopsea și bidinele!

Ei sunt cei care adaugă o puzderie de treceri pietonale prin oraș!

Actualizare de ultimă oră:

Șeful poliției s-a împușcat din cauza remușcărilor! În picior!”

Mi-am masat tâmplele. De data aia, pe trecere era o băbuță firavă care mergea șontâc, folosind un cadru. Nimic de comentat. Și schilozii sunt oameni.

Mașina din spatele meu a început să claxoneze lung de tot. Am scos imediat capul pe geam și am zbierat:

– Băi, retardatule! Tu n-ai ochi? Nu vezi că doamna e handicapată? Ce tot claxonezi ca boul?

M-am uitat cu atenție la ăla. Mă privea și el destul de fix. I se mișcau întruna buzele și părea nițel cam oacheș. Pe bancheta din spate mai erau încă doi tipi. Tot oacheși. Își mișcau și ei buzele. Hmm… te pomenești că-mi coceau ceva.

Am ridicat prevăzător geamul, am apăsat pe buton și încuietorile au făcut „clanc” pe toate patru portierele.

Am realizat cu părere de rău că nu era un lucru frumos să zbieri la alți șoferi. Oare ce fusese-n capul meu? Doar noi, șoferii eram frați de suferință. Eram discriminați! Nu era ok să zbierăm unii la alții. Trebuia să ne unim! Trebuia să luptăm împreună, cot la cot, împotriva inamicilor noștri comuni: pietonii.

Așa că, din spirit de solidaritate, am început s-o claxonez și eu pe baba aia afurisită. Păi, dacă era oloagă, de ce nu stătea la ea acasă, cu pastile la capul patului? De ce ieșea din casă ca să ne facă zile fripte nouă, șoferilor cinstiți?

‘Tu-ți mama ta de babă încăpățânată! mi-am zis, privind cu coada ochiului în oglinda retrovizoare.”

Oacheșii erau tot în mașina lor. Nu coborâse încă niciunul, dar își mișcau de zor buzele și, mai ales, mâinile.

Verde! Am demarat în trombă și am făcut la dreapta, iar ăia la stânga. Caz închis!

Am răsuflat ușurat și am deblocat portierele. Tensiunea din mașină s-a risipit. Mi-am zis vesel că aveam nevoie de un pic de atmosferă, așa c-am luat din torpedou CD-ul cu „Anotimpurile” lui Vivaldi.

Muzică simfonică, da! Eu nu eram ca boii ceilalți! Eram un intelectual! Eram un tip fin cu gusturi fine, de meloman rasat, așa că-mi cumpărasem doar muzică clasică. De ce să fiu confundat cu vreun ghiolban nenorocit care dăduse și el de niște bani și-și luase mașină o scumpă? Oh, nu, exclus!

Am împins CD-ul unde trebuia și-am învârtit butonul până la capăt. Muzica rafinată a lui Vivaldi a explodat și s-a revărsat în toată mașina. Geamurile au început să vibreze elevat.

Am încercat eu să învârt și mai tare de buton, dar nu mai mergea, era deja rotit la maxim.

Mi-am pus ochelarii de soare și am privit cu milă spre furnicarul de pe trotuare. Muzica mă îmbăta cu acordurile ei fine. Viața era frumoasă.

Ce știu amărîții ăștia de pe stradă? m-am întrebat trist. Cum să înțeleagă trăirile mele? Cum să-mi înțeleagă muzica?

N-au cum! Eu și alde ăștia vorbim o limbă total diferită. Uită-te la ei, Tiberiu, ce viață de căcat au… Oare ce știu ei despre Vivaldi? Pun pariu că nici măcar n-au auzit de Vivaldi. Ce viermi!

Oh, da… îi plâng, dar n-am ce să le fac! În viață, fie te lași tras în jos de către oamenii needucați, fie îi tragi tu în sus pe ei, spre lumină! Da, da, asta este soluția: trebuie să te sacrifici pentru oamenii de jos și să încerci să-i educi, să-i cizelezi… să-i ridici la nivelul tău. Doar un suflet superior este capabil să facă așa ceva!”

Zis și făcut! Am coborât la maxim geamul și am împărtășit afonilor câte ceva din spiritul fin al muzicii simfonice. Apoi mi-am zis să fiu generos până la capăt și-am coborât și geamul din dreapta. Acum eu și Vivaldi îi vrăjeam pe toți.

Roteam cu un deget volanul și priveam satisfăcut în jur. Oamenii întorceau brusc capetele și-mi adresau cuvinte de mulțumire. N-auzeam ce-mi spuneau, dar se vedea clar că-și mișcau buzele și-mi erau recunoscători. Unii scuturau din cap în semn de evidentă aprobare.

Iată-mă! Ăla eram eu, un soi de Mecena pe strada aia, un protector al artelor frumoase.

În momentul următor un dușman al culturii a aruncat spre mașina mea cu o sticlă goală de plastic!

Suficient pentru astăzi! mi-am zis, ridicând la loc geamurile. Masele nu pot ingurgita prea mult din nectarul zeilor. Nu dintr-odată! Au spiritul prea primitiv, insuficient dezvoltat.”

Mi-am amintit cu mâhnire de vorbele Sfântului Pavel pe care mi le citise Tabita într-o seară. Spusese ceva de genul:„Copiilor să li se dea lapte, pentru că ei nu pot digera carnea, iar atunci când vor crește mai mari să li se dea carne.”

Muzica mea era prea complexă pentru urechile needucate ale străzii. Ei erau niște spirite infantile și nu puteam să le bag pe gât cultura mea într-o singură zi.

Nu-i nimic, mai erau și alte zile.

===========

Sper că acest fragment ți-a fost pe plac. Volumul 3 se află în perioada de editare și va apărea la finalul lui aprilie 2019.

Între timp, poți descărca gratuit de aici Volumul 1 și Volumul 2

Spor la citit 🙂

Altă editură care se pișă pe mine

Stimate domnule XY,

Vă scriu în legătură cu propunerea de publicare a volumului dumneavoastră Un bărbat, o fată, o insulă pustie, pentru care vă mulțumim.

Regretăm, dar consiliul editorial a decis neincluderea acestuia în planul nostru editorial.

Vă aşteptăm pe viitor cu eventuale alte propuneri.

Cu cele mai bune gânduri,
QZ

Ocupă-te de un singur lucru (dacă ești deștept)!

Zilele acestea am învățat pe propria-mi piele că nu e ok să te îndepărtezi de harul pe care ți l-a dat Dumnezeu.

Dacă El a spus „Omul acesta trebuie să scrie!”, atunci nu vei fi fericit cosind iarbă sau schimbând prize ori uitându-te toată ziua de Discovery Chanel.

Nu mă simt ok. Dimpotrivă!

Trebuie să reiau lucrul la volumul 3 și să le las dracului pe celelalte.

Un scriitor care nu scrie nu valorează nici cât o ceapă degerată.